Din cărțile Victoriei Dragu Dumitriu nu lipsește Bucureștiul. Doamnele și Domnii, statuile, fântânile, bisericile sau comorile trecute de autoare prin sita “Vremii” sunt “basoreliefuri” memorialistice ale aceluiași fundal bucureștean.
Cu Odihnește-te unde noaptea te-a prins (CORESI, 2019), Victoria Dragu Dumitriu se întoarce la ficțiune. Însă cele Șapte povești cu femei se deznoadă tot din “mantaua” acestui metapersonaj, Bucureștiul, re(con)stituit din miresme, șoapte, oameni, cartiere, străzi, amintiri…
Deși trăiesc în anii comuniști, eroinele din Odihnește-te unde noaptea te-a prins nu par afectate de privațiunile regimului totalitar. Sau nu neapărat! Ele se recompun, îndeosebi, din retrăirea unor întâmplări aparent banale care-și găsesc deodată noima, într-un “acum” al revelației. Vocea naratorială se interferează mereu cu a personajelor de prim-plan, aducând, împreună, în timpul amintirii, secvențe de viață autentică, peste care se aștern, în final, tăceri echivoce. Niciun gând nu este exhibat, nicio emoție. Totul rămâne în străfundurile acestor “șapte femei”, fragilizate de suferință, de nostalgii, de temeri sau de speranțe vagi, de revolte sau de resemnări.
Odihnește-te unde noaptea te-a prins e și despre psihologia vârstelor feminine. Protagonistele sunt copile, adolescente, tinere (sau încă tinere) ori trecute de pragul unui timp peste care nu se mai așteaptă lucirea vreunei bucurii.
Butoié din proza omonimă este o fetiță care înțelege, între câteva amintiri și telefoane insistente de amiază, plecarea definitivă mamei. Tera din Răsărit pe Dunăre, fiica-poetă a unor oameni modești, descoperă, într-o excursie pentru liceeni, primii fiori ai iubirii și gelozia. Silvia (Naștere ușoară) rememorează, în Maternitatea Polizu, fragmente din adolescența senină, locurile de muncă, întâlnirea cu Antonel și căsnicia liniștită, în timp ce se pomenește, neverosimil, lipsită de orice emoție maternă. Adina din Ochii, mâna și lumina zilei, o pictoriță de 29 de ani, își plimbă gândul prin întâmplări neștiute (sau neînțelese) de o mamă prea mondenă și prea energică, venită să-i pregătească aniversarea: abandonarea atelierului de pictură pentru restaurările unor icoane vechi, gândul constant la Florin Manoliu, de care se despărțise cândva stupid (după spargerea unui platou de cristal) și al cărui telefon tocmai o tulburase. Iar nevasta scriitorului din Roman de vacanță își petrece vara la Ocnița, unde, ignorată de un soț mereu absent, este atentă la toate evenimentele rurale cotidene. Episodul central nu e însă accidentul de tractor care stârnește panică în sat, ci întâlnirea, într-o după-amiază de taină, cu preotul bătrân, cu icoanele și cu cărțile lui scumpe și rare, cu acea Marie muribundă întoarsă în lumea celor vii anume parcă să cânte sfâșietor și să o îndepărteze pe Adela de tot ce i se părea firesc până atunci.
Odată cu proza care dă titlul volumului, autoarea își mută personajele pe versantul coborâtor al vieții. Lica (Inge), femeie foarte frumoasă cândva, retrăiește, într-o zi de mai, ca în Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu, întâmplări de dinainte și din timpul comunismului: prosperitatea interbelică, anii de școală (la călugărițe) și cei din Ierusalim, prima căsătorie (cu un violinist malițios), disidența primejdioasă, detenția de la Malmaison, bombardamentele din ’44, viața tihnită cu Mișu… Năvala asta de amintiri o istovesc în așa măsură (de fapt, istovirea îi generează amintirile), încât își pierde sacoșa înainte de a sfârși pe o bancă, zâmbind.
Baba și mitraliera e singura proză din acest volum, în care autoarea nu propune o hartă a Bucureștiului. Povestea se mută cu totul în satul Savetei, o țărancă autentică, bântuită de amintiri și de un vis premonitoriu.
Cu povestea acestei nonagenare, Victoria Dragu Dumitriu încheie un volum de aproape 400 de pagini, care-i validează experiența îndelungă a scrisului, priceperea de a “valorifica elementele esențiale ale feminității” (E. Lovinescu) și o întâlnire de neratat în bucuria unei lecturi proaspete cu cititorii Domniei Sale.
Elena-Ruxandra Petre