Despre originea familiei Ghica sursele istorice sunt neclare: unele susţin că ar fi greci, altele, albanezi. Despre ei, Wikipedia afirmă următoarele: Familia Ghica (Ghika, Ghyka) este o veche familie de boieri din Țările Române, originară din Albania, care a dat mulți domnitori în Țara Românească și în Moldova, mari politicieni, oameni de știință și de cultură români.
Neamul Ghiculeştilor este imens. El se află pe primul loc în rândul familiilor domnitoare care, de-a lungul a 200 de ani, a dat 10 prinți domnitori ce au influenţat istoria celor două Principate Române, Moldova şi Ţara Românească. Acesta este urmat, într-un clasament neoficial al familiilor care au ocupat, mai mulţi ani, înalte demnităţi statale , de cei din neamurile Mavrocordat, Racoviţă, Brâncoveanu, Sturdza, Duca, Calimachi, Ipsilanti, Moruzi, Cantemir, Cantacuzino, Şuţu, Caragea, Bibescu, Ştirbei, Mavrogheni ş.a. Numele Ghica, semnalat în Bibliografia Naţională a Bibliotecii Academiei Române, conţine 73.473 de titluri (intrări). Prezenţa lor în Principatele Române a început cu 350 de ani în urmă, prin Gheorghe Ghika, care, la 13 martie 1658, în Moldova, și la 30 noiembrie 1659, în Țara Românească, a devenit primul membru al Familiei care a ocupat „tronul” celor două provincii româneşti. Dinastia a fost încheiată 200 de ani mai târziu, când Grigore V Ghika, al 10-lea și ultimul „Vodă” al Familiei, a părăsit tronul Moldovei, la 26 iunie 1856, iar, la 30 octombrie 1858, s-a încheiat în Țara Românească Caimacamia domnească a lui Alexandru II Ghika, înaintea Unirii Principatelor și instaurării pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza, ales la 5 și 24 ianuarie 1859 în Moldova, respectiv în Țara Românească.
Domnitori, logofeţi, prim-miniştri, şefi de instituţii şi mari oameni politici, scriitori, critici literari, avocaţi, diplomaţi, istorici, preoţi, profesori universitari, academicieni se află în arborele genealogic al familiei Ghica ce numără 502 membri. Poate şi mai mulţi. Pe lângă Palate şi Curţi domneşti, Ghiculeştii au ridicat şi extins peste 50 de edificii spirituale, 50 de schituri, biserici episcopale şi domneşti, mănăstiri, în judeţele Iaşi, Bacău, Galaţi, Neamţ, Vaslui, Ilfov, Bucureşti, Prahova, Dâmboviţa, Teleorman, printre ele aflându-se monumente istorice şi arhitecturale de patrimoniu ca Galata, Ghergani, Sărindari, Sf. Spiridon Nou, Ghica-Tei, Dintr-o zi, Mihai Vodă etc. Fiind un neam de ctitori atât de mare, m-am văzut nevoită să recurg la cifre edificatoare şi la sinteze semnificative care să ateste uriaşa moştenire istorică şi culturală a Ghiculeştilor lăsată României.
Personaj de roman interbelic, cu o biografie surprinzătoare
În numeroase rânduri, i-am evocat pe domnitorii provinciilor româneşti şi pe oamenii de cultură ai acestei familii, îndeosebi pe scriitoarea Elena Ghica (Dora d’Istria), Monseniorul-martir Vladimir Ghyka (prinţ, diplomat, scriitor, preot catolic biritual, beatificat la 31 august 2013) sau Ion Ghica (economist, matematician, de trei ori prim-minstru al guvernului României).
Acum mi-am propus să-l prezint pe Pantazi Ghica (n.15 martie 1831 – d.17 iulie 1882), fratele mai mic al lui Ion Ghica, scriitor, critic literar, dramaturg, politician, avocat, de la a cărui naştere s-au împlinit în luna martie, anul acesta, 190 de ani.
Un boem, un dandy al epocii sale, jurnalist, politician cu convingeri radicale (membru al Partidului Naţional Liberal), propagandist, militar al armatei Imperiului Otoman, în timpul Războiului Crimeei, Pantazi Ghica a înscris în panteonul familiei sale o biografie aparte, agitată şi plină de controverse. Scrierile sale, funcţiile politice, viaţa în preajma unor mari personalităţi ale României ca Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu şi Nicolae Filimon, Iacob Negruzzi şi Rosetti, dar şi ale Franţei, ca Alexandre Dumas, Alfred de Musset pe care, se spune, i-a familiarizat cu cultura românească, apoi cu criticul literar Jean-Baptiste Alphonse Karr, compozitorii Daniel François-Auber și Fromental Halévy și dramaturgul Eugène Scribe, l-au adus deseori în centrul atenţiei publice al protipendadei din Bucureşti. Dar nu numai.
El este Pantazi, unul dintre cei trei crai boemi ai “nobilimii crepusculare” (G.Călinescu), ilustrată de Mateiu Caragiale în romanul Craii de Curtea-Veche (1929), alături de Pirgu şi Paşadia. Este o lume a decadenţei unei lumi aflată în derivă, paradoxală, în care viciile de mahala, de tavernă, se împletesc cu rafinamentele unei societăţi nobiliare ce-şi trăieşte apusul. O viaţă fabuloasă, de film, ecranizată de regizorul Mircea Veroiu în 1995, cu titlul romanului amintit, în rolurile principale fiind distribuiţi Mircea Albulescu (Paşadia), Răzvan Vasilescu (Pirgu) şi Ovidiu Iuliu Moldovan (Pantazi), alături de Gheorghe Dinică, Ştefan Sileanu, Adriana Şchiopu, Marius Bodochi.
În 1866, Domnitorul Cuza a fost înlocuit cu Carol de Hohenzollern, eveniment în care, se spune, Pantazi Ghica a jucat şi el un rol în conspirația care l-a înlăturat pe Cuza. Numit prefect de Buzău în primul cabinet al fratelui său, Ion Ghica, în acelaşi an i-a pregătit prinţului Carol o partidă de vânătoare la Buzău. Dar când domnitorul a dus puşca la ochi să tragă, ursul a început să joace. Prefectul folosise un urs ţigănesc, îmblânzit, care nu l-a impresionat pe Carol şi l-a eliberat din funcţie.
Pantazi Ghica, cel ce s-a bucurat de o carieră fulminantă, a avut mare ghinion în dragoste, fapt care l-a determinat să se sinucidă la vârsta de 51 de ani. Acest personaj notoriu, dar nefericit, spune pe un ton providenţial şi trist: „Punând mama odată să-mi ghicească, norocul îmi date că de toate fericirile am să am în viaţă parte, numai de dragoste nu”.
La fel ca neamul său, biografia lui Pantazi Ghica, complexă, stufoasă, aventuroasă, aristocratică nu poate să rămână anonimă şi nici nu are cum, pentru că el este unul dintre „Craii de Curtea-Veche”.
Maria Dobrescu
