La Editura Polirom va apărea “Cimitirul din Praga”, cel mai recent roman al lui Umberto Eco, în traducerea din limba italiană a Ştefaniei Mincu, colecţia “Biblioteca Polirom”. “Cimitirul din Praga” este un roman cutremurător, despre aspecte ale unei politici trecute sub tăcere, care aruncă o lumină sumbră asupra viitorului.
“Cimitirul din Praga” spune povestea lui Simonini, un personaj misterios, cu lacune de memorie şi dublă personalitate. Nu se ştie exact cu ce anume se ocupă – cel mai probabil, cu falsificarea de scrisori şi acte oficiale, din moment ce guvernanţii, poliţia şi serviciile secrete din multe ţări sunt interesate de munca lui şi vor să-l angajeze. În documentele sale revine obsesiv celebrul cimitir evreiesc din Praga, cu lespezile sale suprapuse şi cu ceasul ale cărui limbi se învârt în sens contrar celui obişnuit. Între conspiraţii şi revolte, Umberto Eco arată cum se desenează încet-încet noua tablă de şah pe Vechiul Continent în a doua jumătate a secolului XX.
„Erudit, pasionant, noul roman al lui Umberto Eco ne aruncă în vârtejul ameţitor al istoriei moderne, arătându-ne cum poate fi pus în practică un proiect de exterminare.“ (La Repubblica)
„În “Cimitirul din Praga”, Umberto Eco îmbină realitatea istorică şi invenţia literară, precizia documentară şi plăcerea fabulaţiei, hiperstructura narativă şi efectele de clarobscur, fascinând cititorul, care din Risorgimento ajunge rapid la bonapartismul francez, asistă la liturghii negre sau coboară în subteranele Parisului…“ (La Stampa)
„Un roman despre putere, despre instrumentele ei oficiale şi părţile ei întunecate, despre punctele ei nevralgice (guvernele, Biserica, lojile masonice) şi organele ei executive (armatele, administraţia, partidele). Un roman istoric care ne dezvăluie cum se fabrică şi cum funcţionează Istoria.“ (L’Unità)
Umberto Eco s-a născut la Alessandria (Piemont) la 16 ianuarie 1932. Şi-a făcut studiile universitare la Torino, luându-şi licenţa în estetică. Din 1971 este profesor de semiotică la Universitatea din Bologna. Conduce revista VS. Quaderni di studi semiotici. În anii ’60 a fost unul dintre reprezentanţii de frunte ai avangardei culturale italiene, numărându-se printre fondatorii revistelor Marcatre şi Quindici. Din 1959 este consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit nenumărate premii şi distincţii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). A predat la cele mai faimoase universităţi din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre ele. A scris romane (Numele trandafirului, 1980, Premiul Strega, 1981, şi Premiul pentru Cea mai bună carte a anului; Pendulul lui Foucault, 1988, Premiul Bancarella; Insula din ziua de ieri, 1994 ; Baudolino, 2002), studii de semiotică, estetică şi teorie literară (Opera deschisa, 1962; Apocaliptici şi integraţi, 1964; Poeticile lui Joyce, 1966; Structura absentă, 1968; Formele conţinutului, 1971; Tratat de semiotică generală, 1975; Cum se face o teză de licenţă, 1977; Lector in fabula, 1979; Semiotică şi filosofia limbajului, 1984; Limitele interpretării, 1990; Şase plimbări prin pădurea narativă, 1994; Interpretare şi suprainterpretare, 1975; Despre literatură, 2002), eseuri (Kant şi ornitorincul, 1997), articole (reunite în volumele Jurnal minim, 1963; Al doilea jurnal inim, 1990; Secretul Minervei, 2001). Din opera sa, la Editura Polirom au mai apărut În ce cred cei care nu cred (în colaborare cu Carlo Maria Martini, 2001), În căutarea limbii perfecte (2002), Numele trandafirului (2002), Misterioasa flacără a reginei Loana (2004), Trei povestiri (2005), Pendulul lui Foucault (2005), Cum se face o teză de licenţă (2006), Limitele interpretării (2007), Baudolino (2007), Apocaliptici şi integraţi. Comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă (2008), A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere (2008), Insula din ziua de ieri (2009), De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn şi interpretare (2009), Kant şi ornitorincul (2010).
