Volumul de versuri “Poeme odioase de dragoste” de Adrian Diniş a apărut, de curând, la Editura Vinea, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus 2010. Un debut într-un an plin de debuturi surprinzătoare, unele de excepţie, altele care au dezamăgit cititorii. Andra Rotaru a dialogat cu Adrian Diniş, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre peisajul literar în care îşi face apariţia acest debut, despre primele lecturi şi primele încercări literare şi, mai ales, despre „Poezii odioase de dragoste”.
Cum te simţi debutând şi, mai ales, cum ţi se pare peisajul poetic în care a apărut volumul “Poezii odioase de dragoste”? Ce aşteptări ai de la cititori?
Până la debut, eram undeva într-o lume a mea, care nu avea nici început, nici sfârşit, şi acum mă simt adus pe pământ sau mai degrabă pus la pământ printr-un knock-out: în imperfecţiunile tiparului, dar şi cu bucuria de a simţi cartea în „carne şi oase”, într-un peisaj poetic de criză, inflaţionist. Un peisaj care, la prima vedere, are mai multe debuturi notabile decât în anii precedenţi, posibile şi datorită noilor edituri apărute. Dar nu e aşa. Sper deci ca debuturile din acest an să se cearnă bine şi cartea mea să ajungă la cine trebuie. Iar de la acest „cine trebuie” pot avea într-adevăr aşteptări. Dar nu cine ştie ce. Ce poate să facă un cititor pentru un scriitor? Şi acum invers: Câte nu face un scriitor (cărţile lui) pentru un cititor?
Înainte de a debuta, ai citit poeme din volumul acesta în diverse cenacluri. În ce fel te-a ajutat lectura lor în faţa unui public diversificat?
Pe lângă o aparentă notorietate, pe care mi-o dădeau lecturile de cenaclu, uneori, după acele lecturi am mai scris, pentru că eram mereu tulburat. Dar cu toate că percepţia sau critica (sfârtecarea) de cenaclu a produs ce-i drept câteva mutaţii, mai ales la 18 ani, când s-a soldat cu grave amputări stilistice, scrisul meu s-a schimbat doar dacă şi eu m-am schimbat. De ajutat, m-a ajutat când la cenaclu sau pe internet cineva punea degetul pe rană, unde simţeam şi eu că e ceva în neregulă cu textul, iar atunci prelucram, rescriam, tăiam în carne vie, cum se spune ş.a.m.d. Cenaclurile însă te ajută sau îţi fac un mare deserviciu mai ales la început. Literatura e ceva care se face pe cont propriu totuşi.
“Poezii odioase de dragoste” are o construcţie şi personaje clar definite şi a fost scris în decursul mai multor ani. În ce fel se pot transforma, evenimentele sau persoanele reale- cu trecerea timpului- în subiecte poetice?
Un eveniment ca „preîntâmpinarea morţii”, să zicem, nu are cum să nu schimbe pentru totdeauna omul şi poezia lui (chiar dacă poezia nici nu exista atunci şi abia se apucă să scrie), iar personajele, fie că sunt reale, ficţionale, sau poeţi care ne-au influenţat se impregnează de operă, nu în măsura în care delcarăm sau nu, ci în măsura în care ating cu adevărat eul nostru poetic. Ele pot fi acolo şi dacă nu le denumim. Rămân ca zâmbetul de pisică Cheshire, unul dintre laitmotivele poeziei mele, de altfel. Deci, subiecte de poezie (sau de roman) devin doar personajele de care ne ataşăm cu adevărat. Eu m-am ataşat de realitate. Georgiana sau Despina mi-au schimbat viaţa mai mult decât orice scriitor. Sau aşa credeam atunci. Şi cu siguranţă moartea, care se simte atât de comod să fie considerată personaj secundar în poezia mea, când, de fapt, a fost mereu principal.
Scrii că ţi s-a arătat, după o perioadă a copilăriei în care ai urât “subiectele despre fete”, “minunea care se ascunde în specia lor”. Cum a fost perioada descoperirii lor şi a fluturilor-cap-de-mort, şi în ce fel s-au legat de începutul tău într-ale poeziei?
Au fost două perioade. Prima, a fost perioada pe care o reneg cel mai mult din viaţa mea. Perioada poeziei altora, în care am început să-i imit şi plagiez pe Bacovia şi Eminescu, să-i ador pe Blaga şi Georgiana; pe Nichita abia mai târziu. Când eram naiv şi îndrăgostit. Dar era o dragoste prea curată ca să supravieţuiască, sau să fie băgată în seamă. Dragostea are nevoie de arme, de manipulare, de „odiosul” ei ca să ajungă să fie trăită. A fost o dragoste cu năbădăi, care a fost confundată cu obsesii vecine cu nebunia, care au făcut ca atunci tatăl fetei, care era poliţist, să mă ameninţe cu bătaia, fata să-şi croiască o realitate alternativă, despre mine şi ea, bineînţeles, iar de curând l-au făcut pe un coleg de liceu să-mi spună că m-aş regăsi mult în Dexter, ucigaşul în serie. În cea de-a doua perioadă am descoperit cele mai puternice senzaţii din viaţă – moartea şi dragostea, despre care am vorbit cel mai bine în carte.
În poemul “Cea mai mare problemă a mea în legătură cu Nichita” se produce o creştere treptată şi nişte descoperiri prin intermediul personajului ge.
Pe lângă ignoranţa şi naivitatea edenică despre care vorbeam, îmi place să scriu despre această naivitate pierdută ca şi cum nu ar face diferenţa dintre nud artistic şi pornografie, nu ştiam ce să cred despre Nichita, dacă e bărbat sau femeie, şi cercetam pozele lui. Dar fără niciun succes, prindeam numai poze de bătrâneţe când avea părul lung, în care nu mă puteam hotărî ce e de fapt. Habar n-am de ce era imperios necesar pentru mine să aflu dacă e bărbat sau femeie, dar trebuia. Iar ce îmi cădea în mână atunci să citesc de Nichita nu îmi elucida misterul. Dacă e bărbat, femeie, înger (asexuat deci) sau hermafrodit. Ştiu că multor liceeni li se întâmplă să fie nedumeriţi şi să nu ştie dacă Nichita e bărbat sau femeie. Şi îmi dau seama că nici poemul meu n-o lămureşte. Şi nici măcar răspunsul din acest interviu. Pentru ca apoi, după ce am mai citit câte ceva (ştiu că am avut un an de aur al lecturii la un an după ce m-am îmbolnăvit) să descopăr că fiinţele din carne şi oase concurează cu cele de pe hârtie. Cu alte cuvinte, poezia viaţa.
“Încă de când creştem/căutăm cu disperare să nu mai credem”, scrii în poemul “Adi, de ce înjuri de Crăciun?” Ce se întâmplă după ce nu mai credem şi nu mai creştem?
Ar trebui să scriu alt poem ca să-ţi răspund, dar, pe scurt, devenim Scrooge sau Grinch. Ca Scrooge, nu mai mergem cu colindul. Nu mai primim cu colindul. Îngăimăm „Crăciunul? Prostii!” şi îi vedem doar latura comercială, acel „Nu-mi cumperi un Crăciun?”. Mergem la muncă. Ne închidem într-un birou, spre deosebire de primitul colindătorilor, care înseamnă deschidere, fie că spre colinde sau către celălalt. Ca Grinch, pentru că suntem morocănoşi încercăm să le furăm şi celorlalţi bucuria Crăciunului. Dar nu trebuie să uităm că atât Scrooge, cât şi Grinch nu sunt personaje negative, decât la început.
Cât de important e spaţiul mundan, ca sursă de inspiraţie, pentru tine?
Pentru mine, poezia e pe lângă sublimare sau transcendere, şi transcriere a vieţii, doar că trebuie să ştii să vezi şi apoi să ştii şi să transcrii, pentru că nici asta nu e deloc uşor. Poetul ca şi regizorul are avantajul că poate reuni lumi pentru a le rearanja cum vrea el. De altfel, o şi spun într-un poem că eu nu fac altceva „decât să descriu un tablou pe care nu a apucat cineva să-l picteze”, să fur vieţi şi să le trăiesc în poezie.
Există în volumul acesta o graniţă conştientă a senzorialităţii şi senzualităţii?
Dacă există şi cred că există, e probabil o graniţă în subconştient, acolo unde se trasează, dar şi trec sau mută graniţele. Totuşi, cred că e mai mult o gradaţie între cele două, graniţe spre care se ascende şi asta pe tot parcursul volumului. Nu cred că e întâmplător, că în ultimul poem scris de mine, cronologic, dar nu şi ultimul în volum, „Inima şi cântecul ei de mlaşintă”, carnea care creşte pe oase, semnifică atât dorinţa, cât şi trezitul la viaţă al scheletelor, deci ceva mai mult decât o simplă dorinţă carnală. Profit de lectura recentă din Geo Bogza, care surprinde perfect dorinţa pe care am avut-o şi eu şi care a fost posibilă în poezie. „Ca dragostea dintre bărbaţi şi femei, […] [să fie] supranaturală, o întâmplare fantastică, la care să participe oceanele, cu vastitatea şi profunzimea lor.”
Ce va urma?
Un roman, la care nu lucrez, care se va numi „Un spital în care oamenii vin doar să moară”, din care există deja câteva fragmente publicate în reviste şi pe net sau, şi mai repede, o surpriză în legătură cu poeziile inedite, care au rămas în urmă, neterminate sau nescrise încă, dar doar dacă „odiosul” volumul va avea parte de o receptare pe măsură. În ceea ce priveşte direcţia poetică spre care mă voi îndrepta, e prematur de spus, dar important e că urmează o libertate absolută şi voi putea scrie altfel decât să fac dragoste într-un pat al lui Procust senzorial, în care fiecare gest trebuia să fie cel potrivit întregului, poate chiar un volum din care să lipsească dragostea, asemănător ca tematică romanului. Habar n-am.
