”În căutarea adevărului pierdut” (Editura Coresi, 2020) este ca un pariu făcut cu teama că îl vei pierde din primele pagini. Sumarul și bibliografia acestei Incursiuni în frământările omului modern, propusă de doctorii Ana Bahmuțan și Teofil Duțu (colegi de liceu buzoian și de studenție, care s-au întâlnit într-o carte “la două mâini” – și minți!), limitează curajul multor cititori (sau dimpotrivă?) de a-și permite “riscul” unei lecturi atât de complexe.
Adevăratul risc e ignorarea cărții cu titlu proustian și cu subtitluri de mare finețe lingvistică. Teama că nu te potrivești atâtor domenii (medicină, fizică, astronomie, religie, filozofie, ecologie, istorie, mitologie… ) o minimalizează ultima copertă: dedesubtul a zece piese de puzzle ce refac ansamblul tematic al volumului, sunt reproduse vorbele unui fizician nobelist (Ernest Rutherford): o teorie pe care nu i-o poți explica unui barman este probabil greșită, urmate de o asociere semantică încurajatoare: barmanul este omul care, fără aibă studii științifice speciale și bazându-se pe bunul său simț, e curios să afle idei noi, utile pentru viața de zi cu zi.
Următoarea “nadă” este Motivația, o prefață cuceritoare prin acuratețea ideilor și prin eleganța stilului, care spulberă toate complexele de cititor profan în ale științelor. De restul lecturii răspund doar autenticitatea frământărilor de om modern și ritmul în care se caută adevărul pierdut. Parcursul e larg (de la Antichitate, până la secolul de acum), însă ordonat limpede, cronologic și tematic, iar cititorul nu e singur în hățișul informațiilor care vin din toate zonele științifice. Autorii sprijină deslușirea lor explicând terminologii (le asociează sensul de dicționar cu nume, date, evenimente, studii), reproducând fragmentar lucrări importante, lămurind sau demontând idei – prin imagini, tabele, anexe sau prin comentarii provocatoare.
Miezul cărții este strădania celor doi doctori de a face pace între savanți și credincioși, adică între două “ape” care, de la începuturile lumii, se învolburează inutil una împotriva alteia. Carevasăzică, Ana Bahmuțan și Teofil Duțu certifică ideea că oamenii au bâjbâit dintodeauna între rațiune și simțire. Însă, de vreme ce nimeni nu va putea găsi […] un singur argument științific în favoarea doctrinei evoluționiste sau împotriva Creației divine (p. 257), Adevărul s-a pierdut „la mijloc de bine și de rău”… Nu doar cei care, nefiind nici divinosceptici, nici divinofobi, rătăcesc în incertitudinea marilor întrebări. Mulți dintre partizanii științei sau ai religiei au avut curajul să-și exprime, în timp, îndoielile ori să admită, din capul locului, că granița dintre două tabere este foarte fragilă. Bunăoară, raționalistul Descartes trebuie să-și fi surprins discipolii recunoscând, spre sfârșitul vieții, că Dumnezeu este inițiatorul materiei, primul motor al Universului (p. 163); iar preotul și fizicianul George Lemaître (autorul teoriei Bing Bang-ului) era convins că vocațiile sale științifice și religioase se puteau acorda foarte bine, printr-o interpretare simbolică și nu literală a Bibliei, în special a Genezei (p. 383).
În căutarea adevărului pierdut este, așadar, o carte despre și pentru oricine, un demers filozofic care asimilează toate domeniile științei. Conectându-le permanent la dimensiunea spirituală, la valorile universale pe care omul le poartă în el de mii de ani, cele ale binelui, ale frumosului, ale dreptății și adevărului, aceste domenii nu epuizează dilemele. Nici ale intelectului, nici ale afectului. Dacă ideile de infinit, conștiință și suflet nu pot proveni din modificări întâmplătoare ale materiei (p. 426), înseamnă că, oricât ar fi de convingătoare argumentele ei logice, știința nu acoperă întru totul misterele lumii (ale Genezei, de pildă; sau ale originii energiei). Și nici nu aduce mai multă liniște în noi. Dimpotrivă. Iar atunci când știința, chemată să-l lumineze pe om și să-l ajute să se apropie de […] adevăr, îi rătăcește mințile cu postulate și teorii absurde, nu trebuie să ne mai mire că omul înțelege din ce în ce mai puține lucruri din lumea care îl înconjoară. Nu trebuie să fim surprinși că existența devine pentru el o sursă prelungită de suferință și de neliniște, chiar și atunci când nu duce mari lipsuri pe plan material (p. 425). Altfel spus, știința nu a avut mereu de partea ei cercetători onești (Ana Bahmuțan și Teofil Duțu semnalează câteva erori grave), iar progresul tehnologic, în absența căruia nu ne-am mai găsi locul în existența cotidiană, ne primejduiește tot mai mult percepția asupra valorilor morale și a sinelui.
Fără să pretindă că au găsit tâlcul Adevărului, autorii adâncesc în omul modern aceleași (și alte) nedumeriri, așternând sub ele provocări (pseudo-)științifice: amatorismul teoriei darwiniste, originea energiei sau reversul materialismului epicurian și al binefacerilor Renașterii (întorcând spatele Bisericii, filozofii materialiști au creat premisele primejdioase ale ateismului, au încurajat hedonismul, au provocat prăbușirea unor civilizații vechi și războaiele care au îngenuncheat lumea). În două subcapitole (Drepturile lui Dumnezeu și libertățile oamenilor și Renașterea unei lumi instabile), Ana Bahmuțan și Teofil Duțu reconstruiesc fizionomia unor epoci contrastante: Evul Mediu și Renașterea. Ce au devenit așezămintele monahale în perioada invaziilor barbare, cum s-a produs despărțirea catolicismului de ortodoxism, ce a generat căderea Constantinopolului sau apariția creștinismului, prigoana adepților lui și răspâdirea acestei religii în atâtea nații diferite geografic și cultural, de ce filozofia laică a făcut să curgă râuri de sânge în Europa, mai bine de un veac (p. 151) sunt câteva dintre culoarele pe care autorii le deschid celor chemați să caute, în această carte, adevărul pierdut; să se lase în seama întrebărilor firești și dintotdeauna despre om, univers, moarte, destin, suflet, trecut și viitor (tonul interogativ-meditativ îl dau autorii, în subcapitolul Cea mai veche întrebare: Cât fac unu plus unu); sau, cititind o istorie comprimată a religiilor (v. De la politeism la ateism), să-și verifice propria credință raportând-o la ritualurile chinezești (Tcheou-li), la Vedele indiene, la budism, la mozaism și la zeii fenicieni și egipteni; ori să-și reactualizeze lecturile despre mitologia greacă și despre rostul unor cugetători din același tărâm (Aristotel, Pitagora, Epicur)…
Iar când vor fi ajuns aproape de finalul cărții, la acel mic tratat de filozofie din capitolul X (Războiul virtual) și dau peste concluziile auctoriale despre maladia secolului în care trăim: îndepărtarea de Dumnezeu, cititorii acestei cărți nu mai au îndoieli că adevărul pierdut trebuie căutat nu doar în ceea ce li se pare vizibil și just, ci și în componenta lor spirituală. Căci nu e nimic mai antiștiințific, mai obscurantist, mai absurd și mai lipsit de bun simț decât a afirma că “știința ne arată că Dumnezeu nu există”. (p. 426-427)
Elena Ruxandra Petre
