Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul ”Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat”, apărut de curînd în Seria de autor Aurora Liiceanu, şi în ediţie digitală. Eleni și Tina provin din medii foarte diferite, însă au multe în comun: amîndouă sînt grecoaice, amîndouă urmează medicina în România, apoi se repatriază. Amîndouă sînt prietenele Aurorei Liiceanu și amîndouă încep la un moment dat relații cu bărbați căsătoriți. Dacă Eleni se desparte de iubitul ei însurat – fără să-și poată depăși în plan personal condiția socială originară și alegîndu-și mereu parteneri cu un statut modest –, Tina rămîne ani la rînd alături de al ei. Poveștile celor două femei sînt completate de o alta al cărei protagonist este un bărbat: Charles Lindbergh, celebrul pilot american idolatrizat de toată lumea în timpul vieții sale, despre care după decenii s-a aflat că, în paralel cu familia oficială din Statele Unite, a avut trei familii neoficiale în Germania. Analizînd dinamica tuturor acestor relații și a altora, Aurora Liiceanu încearcă să înțeleagă ce anume îi determină pe unii să se angajeze în legături care implică duplicitate și compromis și ce consecințe pot avea asemenea legături asupra psihicului și a vieții noastre.
„Nu aș dori să se creadă că relațiile eșuate sînt o nenorocire, că trebuie să te ferești să trăiești asemenea experiențe. Avem, în cursul vieții, întîmplări rele, experiențe rele, trădări, adesea chiar din partea unor oameni apropiați nouă, calomnii, dezamăgiri, accidente nefericite, minciuni, intrigi, înșelări, invidii. Toate acestea formează un tezaur al răului care are un mare impact asupra vieții noastre. Nu putem uita ce ni sa întîmplat ca experiență negativă. Are vreun rol acest tezaur al răului? Da, spun psihologii, ne face să ne ferim de răul cu care neam putea confrunta, deci are și o latură pozitivă. Nelăsîndune să uităm ceea ce nea provocat nefericire, suferință, ne avertizează să evităm în viitor ceva ce este rău pentru noi. Ne face să fim mai prudenți, mai conștienți de adversitățile vieții și ne dă o lecție de supraviețuire.”
Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române.
De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru povești (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sînge. O aventură indiană (2018), Tînăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020) și Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020).
FRAGMENT
„Timpul a trecut. Din câte mi-a spus Eleni, am înțeles că mai fusese umilită de bărbați. A intrat într-o relație cu totul nepotrivită, după părerea tuturor, dar confortabilă pentru ea. Tot ce este familiar e confortabil. Bărbatul de care s-a îndrăgostit era din lumea în care ea se născuse și spre care trăgea ca spre ceva sigur, ceva obișnuit. Erau vremurile începutului existenței ei.
Acest bărbat, deloc frumos, dar nu urât, pe care eu l-am poreclit Amiralul, lucrase pe un vapor. Fără jenă și puțin amuzată, Eleni mi-a mărturisit că fusese mecanic sau muncitor calificat pe vapor. Am decis să-l numesc Amiru, în memoria speranței mele că era un bărbat mai de soi, chiar dacă nu amiral. Dar am greșit din nou.
Amiru se descurca umblând cu mașina, o rablă, în căutare de obiecte vechi, abandonate. Le demonta și aducea părți de frigidere, aragazuri, mașini, chiar covoare acasă la el. Dar nu termina nicio treabă. Obiectele zăceau prin diferite cotloane și pe lângă gard, rezemate de arbuști sau de trunchiurile smochinilor, într-o veșnică așteptare.
Toate lucrurile la care renunța Eleni, mobilă, aparate, covoare, huse, perdele sau orice altceva, ajungeau la Amiru, adunate alandala la etaj. Când Eleni dădea petreceri de ziuaei și comanda mâncare, tot ce rămânea era strâns cu grijă și aviditate de Amiru și dus acasă la el. El nu se jena că avea un nivel de cultură inferior comparativ cu colegii lui Eleni, ba chiar susținea că e deștept ca un doctor. Avea pretenția ca Eleni să-l ia la congresele sau simpozioanele la care participa și acolo niciun complex de inferioritate nu l-ar fi oprit să-și dea în stambă. Era sigur că se poate descurca în orice situație și foarte mulțumit de viața lui.
De câteva ori s-au certat. Uneori aveam impresia că gata, s-au despărțit, dar nu știu cum se făcea că ea dădea peste alt escroc, poate mai civilizat decât Amiru, dar la fel de șmecher, și, dezamăgită, se întorcea la el. Poate din cauza dansului, poate pentru că el o lăsa să citească atât cât voia. Nu știu. Amiru o suna și-i spunea că dacă îl părăsește îi va merge rău. O avertiza că despărțirea de el va fi o mare nenorocire pentru ea și-i va aduce multă nefericire. Culmea, fiind superstițioasă și înclinată spre irațional, ca toți grecii, după cum susține E.R. Dodds, Eleni îl credea și ceda.
După moartea ei, Amiru s-a întâlnit cu Tina și i-a făcut avansuri, spunându-i că doar o doctoriță și-ar lua ca parteneră. Nici prin cap nu-i trecea că ar fi fost o relație nepotrivită. Că el era incult, cu puțină școală, incapabil să poarte o discuție…
Mă întreb uneori cum de Eleni nu a avut deloc noroc în iubire, cum de dădea mereu peste bărbați care o umileau, de ce nu-i respingea, de ce nu avea demnitate, de ce nu se respecta pe ea… Învățase oare umilința din copilărie și nu putea scăpa de ea? Credea că acolo îi este locul? De ce nu era mândră de cât de bună doctoriță era, de cât de mult citea, de cât de atentă era să se cultive, de câte cărți își cumpăra, de ce această mândrie, care era legitimă, nu dobora acea umilință?”
