La 24 noiembrie 1920, în urmă cu 100 de ani, s-a stins din viață Alexandru Macedonski, poetul vizionar care a avut curajul de a promova modernizarea literaturii române înainte de vreme. A fost singurul scriitor român care a abordat toate curentele și tendințele literare ale secolului al XIX-lea și de la începutul secolului XX. Prin toate aceste preocupări, Alexandru Macedonski poate fi considerat astăzi un scriitor european, aflat în permanentă legătură cu viața artistică occidentală, publicând versuri și proze originale în limba franceză în prestigioase publicații din Franța și Belgia. „A scris în vers liber înainte să existe termenul, a scris SF înainte să apară genul consacrat, a scris un scenariu de film înainte să se afirme cinematografia în lume (1911), a scris despre sublim şi despre simţuri când literatura noastră era doar descriptivă. A inovat în tehnică narativă printr-un roman poetic, senzual şi interdisciplinar; a condus sugestia poetică până la esenţe, devenind primul scriitor român care se inspiră din viaţa vibrantă a oraşului și a trăirilor intelectuale. A scris o literatură «cum alta n-a mai fost» şi i-a reuşit pe deplin.
Alexandru Macedonski a fost un etalon de eleganţă şi nonconformism, un spirit boem, nobil, un estet îndrăgostit de viaţă – chiar dacă aceasta părea că îi este potrivnică, a fost un om al epocii sale, un optimist irecuperabil care şi-a pus toată încrederea în generaţiile următoare. A fost un iscusit manager cultural care a condus numeroase reviste şi o societate cu mii de membri pentru promovarea noilor idei literare care circulau în epocă, a fost preocupat de viața științifică, un spirit altruist, un om care credea în solidaritate, în tot ce e sublim şi nobil. Un om care credea în iertare, în iubire. Pentru toate aceste lucruri, Macedonski trebuie recitit.
De fapt, numărăm astăzi 130 de ani în care Macedonski a fost marginalizat pe nedrept din cauza Epigramei. A fost agresat fizic, verbal și moral pentru un text fără destinatar precis, când la acea oră circulau epigrame și articole mult mai dure între jurnaliștii cu diferențe de orientare politică. Confuzia voită din jurul Epigramei a făcut ca societatea din care el făcea parte și cea care s-a succedat în timpul comunismului să creadă că prin acest text l-a atacat pe însuși poetul național. La ora apariției Epigramei Eminescu nu își publicase opera literară, aceasta fiind editată postum. Ambii scriitori au fost trădați de apropiați în cele mai grele momente. Eminescu a murit, însă Macedonski a fost un mort viu în ultimii 30 de ani de viață în care a continuat să scrie și să formeze noi generații de artiști la Cenalcul «Literatorul». Recuperarea morală de care are nevoie acest creator ține doar de onestitatea cititorilor de azi, fără a mai perpetua clișeele ideologice. Fără îndoială că opera sa este parte fundamentală din patrimoniul nostru imaterial pe care ar trebui să-l prețuim la adevărata valoare.” – Irina Macedonski
O nouă receptare, dincolo de clișee, pe Facebook
Dincolo de prejudecățile literare și descrierile de manual, literatura lui Macedonski invită azi la o recitire onestă, parte dintr-un gest de recuperare a propriei noastre identități culturale de care am fost privați mai bine de 100 de ani. Contribuția sa la formarea limbii române literare este fundamentală, Macedonski scriind într-o perioadă în care normele literare și gramaticale ale limbii române încă își căutau echilibrul.
Pe pagina de Facebook dedicată lui Alexandru Macedonski vor fi publicate începând de astăzi texte mai puțin cunoscute, aflate cu mult în afara canonului stabilit de critica istorică.
Cine este Alexandru Macedonski?
Când vorbim despre scrisul lui Macedonski, amintim de „cosmpopolitismul” macedonskian, de temperamentul său creativ şi aplecat către experiment literar, aflat într-o permanentă căutare pentru găsirea unui limbaj poetic ideal, capabil să întreacă prin formă şi conţinut… însuşi sublimul aflat în stare latentă în natură – privit aşa, Macedonski poate fi comparat cu Baudelaire prin tema „paradisurilor artificiale,” cu sensul spațiilor poetice care transcend și perfectează realitatea – fără a se confunda cu „visul romantic” care își epuizase deja recuzita.
„Pe de altă parte, aceleaşi preocupări îl pot compara cu un om de ştiinţă din secolul XIX englez, mereu atent să colecţioneze în «laboratorul» său literar tot ce este «metal preţios» şi să-l sintetizeze în arta poetică, transformându-l, aşadar, într-un obiect de artă, «altul cum n-a mai fost», cu sensul de noutate și aspirație înaltă sub dictonul roman Excelsior.” – Mihai Daniel Gheorghe
Întocmai această preocupare, aşadar, demnă de a fi asociată cu cea a unui vizionar, face din Macedonski „cel mai reprezentativ scriitor român pentru secolul al XIX-lea” – Mircea Anghelescu. Pentru că nici un alt scriitor român nu a experimentat cu toate formele literare existente în secolul al XIX-lea, dintre cele mai vechi sau mai noi, devenind, totodată, primul teoretician literar al literaturii noi, care susţine inclusiv conferinţe de popularizare a ştiinţei. Prin toată activitatea literară și intuiția filosofică, Macedonski a creat o operă capabilă și astăzi să inspire cititorii care au curiozitatea de a-i explora universul.
Macedonski a publicat poeme paşoptiste (amintind de Heliade-Rădulescu), anticipaţie (fiind comparat în presa franceză cu Jules Verne), texte în spirit naturalist, poezie simbolistă, poeme scrise în forme incipiente de modernism literar (care au încurajat debutul unor scriitori precum George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Tudor Vianu şi apariţia ulterioară a unor autori precum Ion Barbu, Nichita Stănescu ș.a.), proză la persoana I, proză senzulă, memorialistică, texte mistice, întreţesute cu numeroase teorii ştiinţifice, iar ca o recunoaştere a preocupărilor sale ştiinţifice, în anul 1907 a fost primit ca membru în Societatea Astronomică Franceză, aflându-se pe lista membrilor permanenți pe aceeași pagină cu frații Lumière. În anul 2006, mai aproape de zilele noastre, Alexandru Macedonski a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Pentru unii cercetători, Alexandru Macedonski este un poet simbolist, precursor al SF-ului românesc, pentru alţii este romantic prin excelenţă, pentru alţii devine primul autor român care a propus sincronizarea literaturii române cu cea europeană, cu 50 de ani înainte de iniţiativa lui Eugen Lovinescu și Camil Petrescu. Îi datorăm, aşadar, lui Alexandru Macedonski un rol foarte important în evoluţia culturii şi literaturii române, un motiv solid pentru recuperarea acestei „memorii pierdute” pentru că, fără urmă de îndoială, opera lui rămâne o parte semnificativă din patrimoniul nostru identitar.
„Spre neşansa lui Alexandru Macedonski, tocmai această plurivalenţă a activității sale l-a condus la un dezechilibru între propriu-i destin şi lumea contemporană, care nu a ştiut să gestioneze o astfel de prezenţă în mijlocul ei. Şi, poate, nici critica literară de după 1920 nu a reuşit să împace toate aceste preocupări pentru a da un verdict favorabil în privinţa lui Alexandru Macedonski, preferând să-1 ocolească de cele mai multe ori. Ar fi, evident, exagerat să spunem că a fost un martir, însă, cu siguranţă, a fost un om care a sacrificat totul pentru ideile sale estetice, un om care a trecut demn prin viaţă şi a intuit foarte bine viitorul său în istoria literaturii.” – Mihai – Daniel Gheorghe
Epigraf
Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel
La un veac ce nu cuprinde decât patimă în el
Și în care tot nerodul are dreptul să vorbească
Ca dovadă-ntemeiată de prostia cea obștească.
Cât e țara noastră toată văd mulțimi fără simțiri,
Creieri stinși de întuneric, inimi roase de-njosiri.
Dar când patru generații peste moartea mea vor trece,
Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece,
Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin,
Ș-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin,
Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească,
Cât vor fi în lume inimi și o limbă românească.
Alexandru Macedonski (1854 – 1920)
Alexandru Macedonski, s-a născut la 14 martie 1854, într-un cartier apropiat de Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), fiind unul dintre cei patru fii ai familiei, alături de Elisabeta, Dimitrie, Vladimir. Tatăl poetului a fost nimeni altul decât Alexandru D. Macedonski care a devenit, prin atitudinea unionistă, primul general al Principatelor Române și șef al armatei, prim-adjuvant al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și șef al Statutul Major Domnesc.
Mama sa, Maria Fisenţa, era descendenta unei vechi familii boierești, cu origini la 1421 (Petru Zamona, membru în Sfatul domnesc al Ţării Româneşti), primind ca zestre de nuntă moşiile Pometeşti şi Adâncata – preluate ca teme şi în versurile macedonskiene.
La 24 februarie 1883, Alexandru Macedonski de căsătoreşte cu Ana Rallet-Slătineanu, „coborâtoare din Ghika şi Cantemireşti”. Străbunicul Anei, pe linie paternă, era Ion Rallet, Mare Ban, iar pe linie maternă, aceasta avea ascendenţă în neamul voievodului moldav Constantin Cantemir. Familia lui Alexandru Macedonski a avut cinci copii: Alexis, Nikita, Pavel, Nina şi Constantin-Hyacint, toţi fiind încurajaţi să dezvolte preocupări artistice.
Copilăria lui Alexandru Macedonski a fost una demnă de cea a oricărui copil de aristocraţi la mijlocul secolului al XIX-lea. Luxul se împletea cu ştiinţa şi studiul, un mediu în care generalul Macedonski nu doar le-a insuflat copiilor pasiunea pentru studiu, dar le-a transmis şi nobleţea conduitei în societate.
În vremurile tulburi pe plan politic, viitorul poet rămâne orfan în copilărie, asupra morţii tatălui planând încă misterul. Mama se vede nevoită să amaneteze reşedinţele familiei, iar Macedonski va scrie mult pe tema paradisului pierdut al copilăriei. Pentru că a fost privat de o evoluţie firească în societatea de atunci, care ar fi trebuit să îl aşeze în funcţii onorifice, Alexandru Macedonski a dat totul pe tărâmul artei, dorind să întemeieze o „dinastie de artişti”. Astfel, la cenaclul „Literatorul”, Macedonski trona la propriu, gest ce a fost complet de neînţeles în receptarea critică ulterioară. Pe tronul artelor urca fiecare poet care dorea să prezinte noile creații, într-o cetate ideală unde poetul era numit rege.
Fiului său, Alexis, i-a insuflat dragostea pentru pictură, devenind la maturitate un pictor renumit în Europa cu tablouri aflate astăzi printre colecții importante din Franța și Spania, celorlaţi oferindu-le sprijinul în preocuparea pentru muzică, știință şi literatură. Nikita a studiat chimia și a devenit inventatorul sidefului artificial, Constantin a devenit actor, iar Pavel a continuat destinul literar al tatălui său. Despre Nina încă nu se cunosc date. Descendenții familiei Macedonski de azi continuă liniile lui Alexis, în Spania – cu înzestrări în pictură și arte vizuale și ale lui Pavel, în România, cu înclinații către studii literare, marketing cultural.