Val Chimic (pseudonimul Valentinei Chiriţă) a debutat, de curând, la Editura Casa de Pariuri Literare cu volumul de poeme “Umilirea animalelor”. „Câteva etaje mai jos, mult sub fostul magazin alimentar, printre ţevile groase, corodate, ultimul animal din lume ieşi la lumină din cuibul de vată de sticlă izolantă unde-şi făcuse adăpost. Animalul era mic şi învăţase să devină rapid. O blană deasă, pe alocuri tocită, îi acoperea trupul. Animalul avea un ochi mare, căprui, în partea stângă a feţei. Animalul se rostogolea iute pe lăbuţele lui scurte.“, a scris Bogdan Peridvară. Andra Rotaru a dialogat cu Val Chimic, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre acest volum inedit.
Ai debutat de curând, ai creat şi o aşteptare celor care te citiseră pe diferite site-uri literare. În ce mod, perioada de cizelare a poemelor a creat o aşteptare şi pentru tine şi cum e acum, să-ţi vezi volumul publicat?
Nu a fost nicidecum o aşteptare creată pentru ceilalţi, similar felului în care un DJ şi-ar pune pe jar publicul, iar ei de partea cealaltă ar aştepta un val de sunet eliberator, nu văd multe mâini ridicate în literatură, poate că e ceva ce ar merita încercat. Aşteptarea pentru mine a fost în orice caz prielnică, mi-am luat tot timpul ca să pot urmări o evoluţie şi, de la un punct încolo, ritmul schimbării, care că m-a luat şi pe mine prin surprindere, iar asta a fost cea mai palpitantă experienţă, că nu m-am regăsit peste doi sau trei ani pritocind aceeaşi temă sau învârtind la aceeaşi şurubărie din cuvinte, ceea ce mi-a dat încredere că pot învăţa ceva nu numai din literatura celorlalţi dar şi dintr-a mea.
Există vreun moment propice pentru a debuta sau o anumită perioadă, pe care scriitorul o simte ca fiind optimă lui?
Dacă ar fi să aleg, atunci aş zice că e momentul de acalmie după unul de o febrilitate mai mare, ceva care să îţi permită să te cumpăneşti la rece.
Volumul “Umilirea animalelor” este format din “Zilele cu femeia chimică” şi “Umilirea animalelor”. Cum ai construit volumul? Are o construcţie anume, de la ce a pornit scrierea lui?
De la caracterul impracticabil pe care îl poate dovedi o fiinţă. Prima parte e un gen distopic, în care fiinţa umană nu e integrală atâta vreme cât funcţionează doar pentru a asimila bunuri sau a se dezumaniza, utilizându-se numai pe bucăţi, pentru un scop al cărui capăt nu îl mai vede. E şi chemarea unei utopii, insinuarea unei specii mândre şi conştiente, care îşi ia de partea ei natura pe care singură a cotropit-o, care îşi poate extrage plăcere din muncă, una cot la cot cu diverse maşinării, pe care le îndeamnă cu prietenie să o ajute, departe de frecventa însingurare sau alienare. E ceva posibil în imaginaţie, iar dacă lucrurile se împotmolesc, ai întotdeauna varianta priveliştii unei apocalipse, a îndemnului la o regenerare forţată. A doua parte e plină de de un năduf pământean, de oameni în carne şi oase, vivace, pregătind în mişunarea lor scena pentru primele personaje prezentate, luând-o de la capăt, pregătindu-se pentru transfigurare.
Volumul este scris predominant din perspectiva unui bărbat care înregistrează fragmentar, diferite evenimente din jurul lui. Zonele pe care le percepe cu acuitate sunt cele pe care le filtrează până la alienare, iar inversiunea forţei pe care o exercită obiectele şi fiinţele din jur, o constantă structurală de relaţionare a sa cu ele. Cât timp ai stat în pielea celui care scria?
În mare parte e o perspectivă a genului neutru, autoritar, al obiectului ce poate provoca o traumă prin acumularea excesivă în asemenea grad că subiectul nu se mai percepe ca existând; pofta, lipsa, o dorinţă sâcâitoare pot nărui la fel de bine.
Unele imagini ale realităţii par că sunt asimilate într-un mod personal de personajele poemelor, că adună elemente aparent neidentificabile, pentru a crea o imagine nouă a aceleiaşi realităţi pe care o priveşte şi autorul, şi noi, cititorii.
Personajele au o structură ruinată, sunt ori de nerecunoscut în detaliul material al unghiului din care observă şi se văd pe sine, ori sunt complet în mijlocul vieţii lor, neputincioşi, astfel încât lucruri prozaice ajung să dobândească o stranietate exasperantă.
Cum arată şi este simţită prezenţa umană din perspectiva personajelor volumului tău?
Este o prezenţă pregătită până şi de extincţie, numai să nu dea piept cu natura ei deformată, de rapacitatea gamei de sentimente, de lipsa de conţinut. Am insistat pe confruntarea asta.
În momentul în care creezi un text, eşti atentă la o poveste, la o melodicitate, vezi un cadru?
Mi-a plăcut să împrumut dintr-o arie mai variată de expresie, fie că e răceala cyber, înduioşarea steampunk sau un ritm mai focos, din vreo melodie de minimal. Mă plictisesc repede, aşa că am căutat să tot schimb stimulii. Ultimul text din carte l-am scris după ce am primit propunerea lui un cristian, mi-am dorit un final ca un răsuflet de uşurare şi am pornit de la o imagine care mă urmărea, o poziţie corporală a unei femei ce realizează o pierdere, un eşec, un trup frânt pe jumătate, pe jumătate înălţându-se, momentul îngheţat în care depăşeşti un prag, te scuturi şi îţi recapeţi demnitatea.
Când scrii, cât simţi nevoia să te adresezi cititorului şi cât de mult este o experienţă cerebralizată şi asumată, personală?
A fost o experienţă pe cont propriu, multă vreme nu am simţit nevoia să intru în dialog şi să destind tonul, de la un punct încolo însă am hotărât să lucrez în alte registru, mai prietenos şi transparent, să las punţi de acces.