Marian Ilea, născut în 1959 la Ieud (Maramureș), prozator, dramaturg, ziarist, regizor de televiziune, trăiește la Baia-Sprie, localitate multietnică de veche tradiție minerească, model pentru ciclul său „Medio-Monte” (vechiul nume roman al orașului). După ce a frecventat, de la sfârșitul anilor ʼ80, cenaclurile bucureștene „Universitas” (Mircea Martin) și „Junimea” (Ovid Crohmălniceanu), începe să publice proze în reviste, primul său volum (1990) e salutat cu Premiul pentru proză la Târgul Național de Carte de la Cluj. Ziarist la cotidianul Glasul Maramureşului din Baia-Mare, cofondator-director al revistelor de cultură Archeus și Informația zilei, va regiza și documentare și docuficțiuni pentru antena independentă de televiziune AXA TV/Maramureș TV din Baia-Mare. Prima sa piesă de teatru a obținut Premiul 1997 pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru este. A mai primit: Marele Premiu pentru proză ASPRO (1999), Premiul pentru proză ASB (2000), Premiul pentru proză Liviu Rebreanu (2005) al Academiei Române (pentru cărți din ciclul „Medio-Monte”) etc. Volume publicate (selectiv): Desiştea, proză, Cartea Românească, 1990. Desiştea II, proză, Cartea Românească, 1996. Ariel, piesă de teatru, Cartea Românească, 1997. Povestiri din Medio-Monte, proză, Cartea Românească, 2000. Vacek, microroman, Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Medio-Monte, antologie de proză, Dacia, 2003. Povestiri cu noimă, Dacia, 2006. Înțeleptul, proză, Tracus Arte, 2013. Petrecerea, teatru, Tracus Arte, 2013. Capra germană și gramofonul, proză, Tracus Arte, 2014. Amintiri din casa scării, roman, Limes, 2014. Arca lui Giorgio, teatru, Tracus Arte, 2015. Berăria Luther, proză, Eikon, 2015. Herina, antologie de proză, Polirom/Cartea Românească, 2016. Nopțile din Mittelstadt, proză, Cartea Românească, 2018. Zeppelinul Piticului, proză, Paralela 45, 2018. În 2020, la editura Tracus Arte, i-a apărut volumul Acei Minunați Ani. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitorul Marian Ilea.
Ați frecventat două dintre cele mai cunoscute cenacluri literare de la sfârșitul anilor ʼ80, Universitas și Junimea. În ce măsură datorați propria traiectorie literară acelei perioade?
Înainte de a frecventa cenaclurile “Junimea” şi “Universitas”, aş spune că-n anii aceia ’80, începusem să scriu proză la Baia Sprie. Aveam un “impresar” în fratele meu care făcea sport de performanţă, ciclism, la clubul “Steaua” în Bucureşti. Era perioada în care îţi culegeai singur textele la maşina de scris. Ca s-o ai, trebuia să faci o cerere la miliţia oraşului şi să aştepţi aprobarea. Aşa am făcut. Aprobarea a venit într-o zi de vineri. Era valabilă până luni la ora 24:00. Sâmbătă şi duminică, am căutat de vânzare o astfel de maşinărie la mica publicitate din ziarul “Pentru socialism”. Am găsit un singur anunţ, în oraşul Seini. Luni dimineaţa am ajuns în oraş. Am căutat adresa cu pricina. La ora unsprezece, cumpărasem maşina de scris. O am şi azi. Cu aprobarea în regulă, la amiază m-am dus la miliţia din Baia Sprie. Am dat probele de litere, obligându-mă ca o dată pe an să vin cu alte probe din care să rezulte uzura lirerelor. Maşina de scris era considerată “armă” în viziunea comuniştilor, aşa că obţinusem un fel de permis de “port-maşină de scris”.
Cu prozele culese în trei exemplare, mă descurcam. Trimiteam câte un exemplar prin poştă fratelui meu, Daniel, care se ducea cu textul la Laurenţiu Ulici la sediul revistei “Contemporanul”, în clădirea imensă ce avea să devină “Casa Presei Libere”.
În anii ’80, munceam la mina din Baia Sprie. De fapt, la IPEG, noi pregătind “Puţul 5”, unde avea să-şi mute sediul mina în anii ’90. Trăiam între “vagoane împinse” pe rampa puţului şi texte de proză culese la maşina de scris. Întâi le scriam pe hârtie cu pixul. Obicei pe care-l păstrez şi astăzi. După un an de trimis texte, după debutul în revista “Familia”, fratele meu m-a sunat spunându-mi că Laurenţiu Ulici mi-a transmis să vin la Bucureşti, să citesc la “Junimea” şi la “Universitas”. M-am dus. L-am întâlnit pe Laurenţiu Ulici şi, de atunci, am rămas prieteni şi colaboratori într-ale scrisului. Adică: dădeam textele. Auzeam acel “Text bun, Marian!”. Şi gata.
La “Junimea” am ajuns la prima mea şedinţă de cenaclu. Ploua. Trecusem prin bălţile din jurul Cişmigiului şi am intrat în clădirea unde-şi avea sediul cenaclul. De fapt, acolo se adunau şi nouăzeciştii de la “Universitas”-ul lui Mircea Martin. Am citit la avizier anunţul cu propunerea lecturilor din acea seară. Citeau: Sorin Preda – proză şi Mircea Cărtărescu – poezie. Aveam în geantă un text ales de Ulici. După un sfert de ceas a apărut Ovid S. Crohmălniceanu. L-am oprit şi după ce m-am prezentat, i-am spus că doresc să citesc în acea seară la “Junimea”. S-a uitat la mine, mi-a explicat cum se fac programările la “Junimea”. “Dacă nu citesc, nu urc la etaj”, i-am spus. “Haideţi, haideţi, că facem cumva”, mi-a răspuns.
După ce m-a prezentat (sala era plină), Sorin Preda şi Mircea Cărtărescu făceau şi atunci audienţă, Crohmălniceanu a spus: “Avem un tânăr din Baia Sprie care doreşte să citească un text”. Sorin Preda a renunţat la lectură şi Mircea Cărtărescu a făcut acelaşi lucru. Am citit “Călătoria mecanicului Giorgiu Constantin în trei ţări”. A fost o lectură de succes. Şi aşa o început colaborarea mea cu “Junimea”. Veneam doar când citeam. În dimineaţa următoare, am fost invitat, pentru seară, să citesc la “Universitas”. De câte ori am ajuns la “Junimea”, m-am dus şi la “Universitas”.
Am cunoscut scriitori români ca prieteni de cenaclu. De la Gheorghe Iova la Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Simona Popescu, Horia Gârbea, Dan Silviu Boerescu… sunt mulţi aşa că opresc enumerarea.
La “Junimea” şi la “Universitas”am citit textele care au devenit apoi “Desiştea”, volumul cu care am debutat la Editura Cartea Românească.
Debutul din 1990 cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească) v-a adus Premiul pentru proză la Târgul Național de Carte de la Cluj. Cât de importantă este recunoașterea pentru un scriitor debutant?
Faptul că “Desiştea” a luat premiul pentru debut la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, a însemnat un lucru important. Nu e vorba de recunoaştere pe plan literar. “Desiştea” s-a aflat şi pe lista de premii pentru debut la U.S.R. dar premiul a mers înspre poezie: Iustin Panţa.
Să revin. Cel care a acordat, la Cluj, premiul, a fost Petru Poantă. Acesta a sunat la Direcţia de Cultură Maramureş ca să obţină numărul meu de telefon. Gheorghe Mihai Bârlea m-a chemat la Direcţia de Cultură. L-a sunat pe Petru Poantă. Am stat de vorbă. Acesta m-a întrebat de unde am apărut. I-a plăcut foarte mult “Desiştea” şi mi-a spus că va lua premiul de debut al Salonului. Discuţia cu criticul literar transilvănean a însemnat mult pentru mine. Am putut constata că la Bucureşti eram cunoscut ca prozator junimist sau al “Universitas”-ului dar la Cluj nu se ştiuse nimic despre “Desiştea”. Lipsa de promovare a cărţii am simţit-o ca pe o lipsă neimputabilă mie! Scriitorul e făcut să scrie şi cam atât. Am rămas şi azi la această părere.
Premiul Salonului l-am ridicat de la arhiva centrului de cultură clujean după vreo trei ani.
„Acei minunați ani”, roman apărut recent la Editura Tracus Arte, o „splendidă proză a copilăriei”, cum spune Adina Dinițoiu, este un proiect mai vechi. Cât timp ați ținut romanul „la sertar” și cât este de diferit față de forma inițială?
“Acei minunaţi ani” e o carte a copilăriei anilor 1964 – 1972, într-un cartier de blocuri unde s-a format o colectivitate de tineri veniţi din comunele Maramureşului la oraş. Părinţii lucrau la mină şi la Avicola ori Maratex – două întreprinderi construite de comunişti pentru nevestele minerilor. Un fragment din carte a fost debutul meu literar în revista “Familia”. Proza se numea “Circul”. A fost un debut prezentat de Vasile Spoială, un redactor căruia i-au plăcut “munchausenii din cartier”. După debut şi până la “Desiştea”, am mai scris patru fragmente din această carte. În anii ’90 până-n anii 2000, am scris celelalte fragmente. O parte au apărut în cărţile de proză scurtă. Au fost puse-n umbră de prozele din “Desiştea” şi de cele cu Mittelstadt-ul.
Le-am adunat de prin cărţi. Am mai scris două fragmente de final de carte a copilăriei. Le-am citit împreună. Am eliminat titlurile prozelor scurte. Din ele a ieşit acest roman, scris pe parcursul a vreo douăzeci de ani.
Cum mai colaborasem cu Editura Tracus Arte (Cosmin Perţa şi Teodor Dună) şi cum Teodor era director editorial, i-am propus volumul care a apărut în acest an. Pe scurt, asta-i istoria acestei cărţi care nu a fost de sertar. S-a scris pe parcursul a vreo două decenii.
Scrieți pentru diferite reviste și platforme literare, colaborarea cu www.litero-mania.com fiind cunoscută cititorilor dumneavoastră. Cum s-a adaptat literatura la online? Și cum vedeți viitorul ei în acest mediu?
Despre online şi viitorul literaturii în acest spaţiu, sunt un exemplu că online-ul e viabil. Public o rubrică săptămânală în “Literomania” care se numeşte “Mittelstadt”. Cu toate astea nu renunţ la scrisul pe hârtie. Nu culeg textele pe computer. Noroc cu Ramona Tomoiagă care-mi înţelege scrisul şi le culege în aşa fel că e specializată în redactarea unei cărţi.
Ce v-a învățat experiența de a-i învăța pe ceilalți în cadrul școlii de vară „Gheorghe Crăciun”? Credeți că astăzi, mai mult decât oricând, e o nebunie să te dedici scrisului?
După Şcoala de Vară de la Ipoteşti, am dat cartea Literomaniei. Adina Diniţoiu şi Raul Popescu au propus publicarea în foileton, ceea ce m-a bucurat, aflând de la ei că textele au făcut şi trafic. Literomania fiind o excelentă revistă online. Felul în care au promovat “Acei minunaţi ani” e exemplar.
La Şcoala de Vară de la Ipoteşti m-am dus să cunosc tinerii de azi care scriu proză. Am fost invitat de către Cosmin Perţa care era director editorial la Editura Paralela 45. Tocmai publicasem “Zepellinul piticului” la el, aşa că am acceptat cu bucurie invitaţia. Florin Iaru şi Cosmin Perţa au predat la această şcoală. Eu, mai puţin, dar am cunoscut prozatorii tineri. Unul dintre cei pe care am mizat a fost Savu Popa şi mă bucur că am avut dreptate.
Sursa foto: Facebook
