Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul ”Copiii lui Marcel” de Ema Stere, Câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2020. Romanul va apărea săptămâna viitoare și va fi fi disponibil și în ediție digitală.
O tânără de 28 de ani crede că şi-a găsit vocaţia când renunţă la jobul într-o corporaţie şi decide să plece la ţară, să facă agricultură. O însoţesc iubitul ei, Matei, şi vărul acestuia, Francisc. Împreună găsesc o fermă de închiriat, într-un sat din judeţul Buzău, şi pun bazele unei comunităţi ciudate. Descoperă istoriile locale, dintre care cea mai atrăgătoare este, fără îndoială, cea a dispariţiei lui Marcel Serebreakov – fost copil-minune şi spirit protector al întregii lor aventuri. În numele lui, se trezesc antrenaţi într-un carusel de întâmplări stranii, teorii ale conspiraţiei şi fenomene paranormale.
„Copiii lui Marcel e o carte grăsuţă şi în general veselă, la care am scris (de mână), cu multe întreruperi, vreo nouă ani. Datorită sau din cauza ei am dezvoltat diverse obsesii, asupra cărora m-am documentat intens: trăitul într-o comunitate, cultivarea plantelor, teoriile conspiraţiei, oamenii care dispar… Ca Marcel însuşi, mi-am făcut în bibliotecă un raft de utopişti. Am strâns fotografii, am desenat, am făcut calcule şi tabele. M-am distrat foarte bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.”
Mai jos, un fragment în avanpremieră, în lectura autoarei:
https://www.youtube.com/watch?v=S7hoBegSk8Y
Ema STERE este jurnalistă la Radio România Cultural. Doctor în filologie. A fost redactor de carte, asistent universitar, apoi lector universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (Universitatea din Bucureşti). Din 2006 realizează, împreună cu Attila Vizauer, emisiunea „Vorba de cultură” (Radio România Cultural). A scris adaptări şi scenarii originale pentru teatru radiofonic/ scenă, printre care: Muzicanţii din Bremen (adaptare după Fraţii Grimm, Teatrul Ţăndărică, 2014 – Premiul pentru dramaturgie la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete „Puck”, Cluj, 2018), Bambi (adaptare după Felix Salten, Teatrul Excelsior, 2016), George Topârceanu, Amintiri din Marele Război (spectacol radiofonic, Radio România, 2019), Femeia, eterna poveste (musical –Teatrul „Stela Popescu“, Bucureşti, 2019), O poveste într-un acvariu (Teatrul Arlechino, Braşov, 2019), Jos comunismul! (spectacol radiofonic cu Vlad Ivanov, 2020 – nominalizat la Premiile UNITER). A publicat povestiri în revistele Iocan şi Capital cultural.
FRAGMENT
„Pe 4 noiembrie am plantat grâul. A căzut într-o duminică. Sigur că erau vreo treişpe moşi şi babe care se prefăceau că au treabă pe la poarta noastră, noi nu i-am încurajat să intre, deloc, dar tot îi auzeam cârâind că nu se lucrează duminica, fiindcă e păcat. Marceloţii nu se sinchiseau. Ba Oprescu, la un moment dat – am zis de Oprescu ? Singurul la care am ştiut doar numele de familie, nu şi prenumele –, Oprescu a privit spre gard, şi-a mişcat un pic cazmaua pe umăr şi cu gura rotunjită a scos un sunet, un şuierat, nimic prea înfricoşător, dar destul ca babele şi moşii s-o zbughească pe uliţă în jos, spre cârciuma Nebunei. Ce să spun, nu se lucrează duminica !
Revenind la grâu : unul dintre băieţi, cred că Andrei, a propus să calculăm lungimea brazdelor şi să aşezăm cei 20 de saci la distanţe egale, ca să fim siguri că împărţim boabele cum trebuie. Eu chestia asta n-o mai suportam. Ce să calculăm, ce să împărţim ? Eram în urmă rău de tot cu semănatul, de dormit, dormeam tot ca refugiaţii, dar ne omora organizarea muncii. Să ne întoarcem la Millet ! le-am strigat marceloţilor încremeniţi în diverse poziţii prin curte şi pe deal, îl ţineţi minte pe Semănătorul lui Millet ? M-au privit puţin ciudat, care-i faza cu Millet, care Millet ? Am stat atunci să le povestesc tabloul, acum mi se pare caraghios, dar atunci nu era. Le-am zis de ţăranul cu pălărie pleoştită pe cap şi cum aruncă el boabe – de grâu, poate, de ce nu ? – dintr-un fel de şorţ, cu o mână ţine poala şorţului şi cu cealaltă zvârrr ! împrăştie seminţele pe câmp într-o cantitate şi cu un ritm pe care putem să le lăsăm în seama instinctului. Că asta e tot ce trebuie să faci, fir-ar al dracului de treabă ! Asta făceau pe vremea lui Millet şi e valabil şi astăzi. La ce ne trebuie calcule ? O să ne facem şorţuri, le-am zis, pe urmă le umplem cu grâu şi fiecare merge pe câte o brazdă şi ia câte un pumn de seminţe – cât înseamnă un pumn ? s-a trezit unul, vezi că-ţi arăt eu cât înseamnă un pumn, a zis altul şi ha, ha, ha ca proştii. Eu m-am făcut că nu-i aud, le-am spus : şi în urma semănătorilor să vină de exemplu copiii şi să calce pământul, să se bătătorească. Şi Cătălin, tipul din Ploieşti, imediat că el nu-şi pune copiii la muncă, dar el oricum nu avea decât un băiat de un an şi o fată de patru, deci ieşea din discuţie. Alţi părinţi nu au zis nimic, iar Cristina, mama lui Robert (care avea 13 ani), a părut chiar mulţumită de idee. Probabil fiindcă băiatul ei era foarte gras.
Aşa că ne-am dus toţi în casă, am scotocit prin bagaje şi normal că nimeni n-avea şorţ ; dar cămăşi cu mânecă lungă, care să poată fi înnodate după mijloc, aveam. Moşii şi babele reveniseră dincolo de gard şi le vedeam, printre scânduri, mişcarea hainelor şi câte un ochi lipit de o crăpătură. Gardul ăsta parcă-i coadă de păun, a spus cineva şi toţi ne-am distrat, da, uite ce de ochi coloraţi ! Dar, slavă Domnului, nimeni nu s-a ruşinat, nimeni nu şi-a dat şorţul jos să zică ce tâmpenie, eu renunţ.”
