A apărut anul acesta la editura Brumar „Urmele călătoare ale sculptorului. Doru Covrig în dialog cu Robert Șerban”, o fascinantă publicație biografică despre viața și opera unuia dintre artiștii români contemporani care s-au afirmat pe plan internațional încă dinainte de ’89, „un exemplu elocvent despre cum se poate contura o carieră de artist, într-un regim democratic, taman de pe urma dictatorilor”, pentru a-l cita chiar pe Robert Șerban. Dictatorii și mâinile, subiecte recurente în creația artistică a lui Doru Covrig, au fost și temele lucrărilor cu care acesta a participat la Bienala de Artă de la Veneția din 1995, în cadrul expoziției colective a Pavilionului României.
Despre acest moment din cariera artistului, dar și despre influența lui Brâncuși sau a mișcării Arte Povera în opera sa, aflăm din acest dialog spumos dintre Robert Șerban și Doru Covrig, un dialog care denotă o stilistică elevată, dar și o cunoaștere în profunzime a scenei de artă contemporană.
Având forma unui reușit album de artă, „Urmele călătoare ale sculptorului” abundă în fotografii din vasta arhivă a artistului și în trimiteri la personaje de marcă ale culturii și artei românești: Ionică Grigorescu, Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Coriolan Babeți, Magda Cârneci, Doina Păuleanu, Ariana și Ion Nicodim, George Apostu, Florin Codre, Bata Marianov sau Napoleon Tiron, pentru a enumera doar câteva nume în acest sens. De asemenea, acesta conține povești din perioada liceală timișoreană a artistului, impresii din prelungita sa studenție la Universitatea de Arte din Bucureștii anilor ’60 – ’70, mărturisiri legate de anumite dezamăgiri privind pilele din sistemul piramidal al scenei de artă bucureștene, dar și surprizele plăcute care au început să apară după stabilirea sa, în 1982, în Franța. Firește, aceste inedite destăinuiri sunt evocate într-o manieră oarecum obiectivă (în măsura în care poți privi obiectiv propriile amintiri) acum, când artistul și-a depășit zenitul. Nu în ultimul rând, dialogul virează către aspecte personale și familiale din viața lui Doru Covrig, cum ar fi relația sa cu părinții, cu prima sa soție, Ana Maria, cu copiii săi sau cu Jacqueline, cea care i-a fost alături la „vârsta de bronz”.
Revenind la artă, interesantă este și perspectiva lui Doru Covrig asupra sculpturii (sau mai bine zis asupra renunțării la sculptură) în digitalizata epocă în care trăim, care aduce în discuție, pe de o parte, chestiuni practice derivate din procedeul de creație a unor piese voluminoase, pentru care este din ce în ce mai greu de găsit o turnătorie și, pe de altă parte, dificultăți pe care transportarea unor astfel de piese, pentru a fi expuse, le ridică.
Farmecul lecturii este permanent întreținut și de subtilitatea cu care Robert Șerban, el însuși un fin cunoscător, colecționar și comentator de artă contemporană, reușește să obțină de la Doru Covrig răspunsuri pline de substanță și de detalii captivante.
„Cred că se vede, sper, în ceea ce am făcut pe parcursul meu de sculptor, că sunt brâncușian. Poate, ca mulți alții, câteodată, sunt un conceptual figurativ, dar și un dușman declarat al figurativului păcălitor, de prost gust, de la București, din perioada anilor ’70, care se afirma chiar până sus, în expozițiile-trompetă „Cântarea României”, traversând toate cenzurile. Ele mai există, ca un stil provincial, făcând să suspine de admirație un public nu prea avizat în arta contemporană, amatori de un expresionism folcloric ce te lasă surprins, cu gura căscată, ca o țuică tare”, relatează în această publicație Doru Covrig.
Astfel, pentru artiștii a căror practică se concentrează pe sculptură, cartea poate constitui o adevărată sursă de inspirație, iar pentru restul publicului interesat, aceasta oferă o perspectivă personală inedită asupra status-quo-ului din arta deceniilor recente.
Ana Sultana Cipariu
