Ioana Bâldea Constantinescu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea engleză–spaniolă, şi are un masterat în studii cultural americane la aceeaşi facultate. A lucrat 19 ani ca journalist de radio. A realizat interviuri cu David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Sarah Dunant, Alain de Botton, David Mitchell, Andrew Solomon, Evgheni Vodolazkin, Richard Flanagan, Ludmila Ulițkaia, Guzel Yakhina, Jón Kalman Stefánsson, Elizabeth Gilbert, Isabel Allende, Mathias Énard și mulți alții. A colaborat cu Esquire și Harper’s Bazaar, iar din 2019 scrie, pentru Forbes Life, editorialul Off air. A tradus din limba engleză Povestea lui Peter Iepurașul, de Beatrix Potter (Editura Art, 2013), Malala și creionul magic (Arthur, 2019), Carton, de Doug TenNapel (Arthur, 2019) și din franceză volumul 12 creatoare care au schimbat istoria, de Bertrand Meyer-Stabley (Editura Baroque Books and Arts, 2014). În martie 2015 a publicat, la Editura Humanitas, volumul de proză Dincolo de portocali, nominalizat, în 2016, la Premiile revistei Observator Cultural. În 2017 a apărut, la aceeași editură, romanul Nautilus, urmat, în 2019, de Poveste pentru Maria, la Editura Nemira. A publicat, de asemenea, proză scurtă și eseu în antologiile Selfie (Editura Arthur, 2018) și Dragă Virginia (Black Button Books, 2019). Tudor Voicu a dialogat cu Ioana Bâldea Constantinescu.
Cum și când ați început să scrieți literatură? Există un timp ideal pentru scris și pentru publicat?
Presupun că există. Pe mine pare să mă ocolească. Mă intimidează tot ce e ideal, așa că, în cazul meu, totul e întârziat, căznit, contorsionat. Sau așa mi se pare. Publicarea, în sine, e un parcurs mai degrabă angoasant, jalonat de cutume editoriale. Scrisul, pe de altă parte, e un liman, un spațiu de libertate. Nu îmi amintesc exact când am început să scriu, dar știu că mi-am intuit starea, nevoia asta de a metaboliza lumea scriind-o, cum zice Toni Morrison, cam dintotdeauna. Am clasat-o la capitolul bizarerii personale și nu i-am dat atenție decât după ce am împlinit treizeci de ani. Nici atunci foarte serios.
Cred că scrisul e ceva ce ți se întâmplă. De care te bucuri. Te urci pe corabie, îți întinzi hărțile pe toată puntea și pornești pe mare. Publicarea e un soi de autoritate vamală din primul port. Nu se poate fără ea, dar ești, fără discuție, mai fericit după ce s-au terminat formalitățile.
Care este raportul între documentare și pură inspirație în laboratorul dumneavoastră de creație?
Depinde foarte mult de carte. Dincolo de portocali a fost o proză aproape organică, mai mult intuitivă, pentru Nautilus m-am documentat mult și mi-a făcut mare plăcere întreg procesul, iar cu Poveste pentru Maria… nu am muncit mai deloc, una peste alta, adică m-am mulțumit să decupez fragmente de realitate prea puțin deformate. Întrebarea e foarte interesantă, însă, și sper ca, peste câțiva ani, să am un răspuns mai puțin volatile.
Cartea ”Poveste pentru Maria” este minunat ilustrată chiar de fiica dumneavoastră, Maria. Care este povestea ilustrațiilor?
Maria își dorea o poveste în care să fie personajul principal și își desena universul personal așa cum fac cei mai mulți dintre noi fotografii pentru Instagram. Și acum desenează când e supărată, sau când e foarte entuziasmată, sau când se lovește de câte o emoție mai greu de mutat în cuvinte. I-am arătat desenele Anei Nicolau, care a fost minunată și le-a integrat superb în text. Coperta a fost ideea ei. Și e albastră, pentru că albastrul e culoarea noastră favorită. Pe mine m-a cucerit grija aceasta pentru detalii. Maria se bucură de câte ori o răsfoiește, recunoaște și retrăiește momente, spune povestea din nou și din nou, reface traseul ilustrațiilor… Creștem împreună. Ea, eu și cartea. Și desenele ei ne aduc mereu aminte de asta.
”Mariei îi plac dinozaurii, dragonii și buldogii francezi”. Care era personajul preferat al copilăriei dumneavoastră?
Am avut multe, de la dinastii de câini, la personaje decupate din cărți (Ulise a fost eroul meu favorit) sau create de mama special pentru mine. Dar dragonii Mariei m-au cucerit încet, încet… Le-am învățat rasele, hachițele, originile mitologice și abilitățile contemporane. Încă mai exersez, dar magia se întâmplă.
Care este capitolul din ”Poveste pentru Maria” de care vă simțiți cel mai atașată?
Nu cred că am unul anume. E ca un borcan cu gem acolo. Toate fructele s-au unit într-un tot care nu e nici prea dulce, nici prea acidulat. E miezul acela bun, cu urmele de sâmburi și ideea de floare. Nu există o linguriță mai răsărită ca alta, ci doar un gust, imposibil de fragmentat, care ți se lipește de cerul gurii și îți colorează, proustian, existența. Sau, cel puțin, așa e pentru mine.
Știm cu toții cât de importante sunt poveștile în dezvoltarea copiilor și mai știm și că, din păcate, nu toți copiii se pot bucura de magia poveștilor. Cu ce fel de povești îi putem cuceri pe cei din urmă?
Cu ce funcționează pentru ei. Aici nu există rețetă. E vorba, într-adevăr, de magie, de seducție ficțională, de virtuozitate histrionică, de oratorie curate, pigmentată cu mimică, gestică și, totuși, mereu reductibilă, dincolo de butaforia implicată, la cuvânt, la tramă. Povestea, în sine, e un dragon cu solzi, aripi, biografie, nervi și inexplicabile stări diafane. Trebuie să lași copilul să îmblânzească dragonul și să plece cu el peste mări și țări. Nu de-a sila, de plăcere. Altfel nu merge. Sau, cel puțin, nu știu eu să meargă.
Dacă ați avea o baghetă magică, ce v-ar plăcea să schimbați la prezentul pe care copiii noștri îl trăiesc?
Relația lor cu noi, cu părinții lor. Aș face timpul nostru împreună mai consistent, mai ludic, mai puțin brăzdat de temele lor, serviciile noastre și telefoanele tuturor. Nu demonizez tehnologia și nici programul fix, dar lesa e strânsă și puțină libertate ne-ar ajuta să aflăm mai multe unii despre alții, să descoperim cine suntem dincolo de enter PIN și delete message. Și poate că am fi, cu toții, un pic mai fericiți, așa cum se întâmplă de obicei când e implicată o baghetă magică.
