Remarcabil critic și teoretician al literaturii, profesor, director de editură, Mircea Martin reprezintă un reper cert al culturii române contemporane. Profesorul predă la Universitatea din București din 1962. Rectitudinea sa morală și consecvența sa în evitarea oricăror complicități cu ideologia oficială au făcut ca Revoluția din Decembrie 1989 să-l găsească în poziția de asistent. Injustiția flagrantă va fi corectată odată cu revenirea la normalitate, astfel încît, în 1990, va accede la demnitatea (la care opera îl îndreptățea demult) de profesor al Facultății de Litere. În 1973 primește o bursă de studii Pro Helvetia la Universitatea din Geneva. Aici, va lucra sub îndrumarea ilustrului critic Marcel Raymond și va ajunge să facă parte din centrul viu al fenomenului reținut în memoria literară și intelectuală a Europei ca „Școala de la Geneva”. Pe lângă activitate sa publicistică și editorială pusă în slujba unor standarde intelectuale și morale de maximă exigență, a fost și conducătorul Cenaclul Universitas (1983-1990), veritabil „colegiu invizibil” și un „polis paralel” în momente dintre cele mai întunecate ale culturii române.
Mircea Martin a condus mult timp Catedra de Teoria Literaturii în cadrul Universității din București, certificându-și în acest fel și pe cale instituțională calitatea de creator de școală în acest domeniu. În 1995, obține o bursă „Fulbright”, la University of California, Irvine, USA, iar în 2001, bursa DAAD (2001), la Universitatea din Konstanz, Germania.
După 1989 a fost vicepreşedinte al PEN-România (1990-2000) și președinte al Asociaţiei Editorilor din România (1991-2000).
A fost director al revistei „Cuvântul”, director al Editurii Univers (1990-2000), director editorial al Editurii ART (2006-2012). Dintre cărțile publicate, amintim: „Generaţie şi creaţie”, 1969 – Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, „Critică şi profunzime”, 1974, „Identificări”, 1977 – Premiul Uniunii Scriitorilor,„ Dicţiunea ideilor”, 1981, „G. Călinescu şi complexele literaturii române”, 1981 – Premiul Uniunii Scriitorilor, „Introducere în opera lui B. Fundoianu”, 1984, „Singura critică”, 1986, „Geometrie şi fineţe”, 2004, „A fost odată un cenaclu” (coord.),volum apărut la Editura MLR, în 2008, „Radicalitate și nuanță”, 2015.
În 2003 a fost distins de către Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional „Cruzeiro do Sul” în grad de comandor, iar în 2010, i s-a înmânat Decorația Regală „Nihil Sine Deo”.
În prezent, este președinte al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România, director al Centrului interdisciplinar de studii europene şi româneşti „Tudor Vianu” al Universităţii din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari.
Revista Oservator cultural i-a dedicat profesorului Mircea Martin un articol care curpinde gândurile și urările apropiaților și colaboratorilor săi, extrase dintr-un volum aniversar (coordonat de Carmen Mușat și Caius Dobrescu), aflat în pregătire la Editura Muzeului Literaturii Române, care alcătuiesc un portret en miettes al Profesorului.
Mircea Martin, profesorul, mentorul și prietenul mai multor generații de scriitori, critici și teoreticieni literari români, împlinește astăzi 80 de ani – prilej de a ne aminti cît de mult îi datorăm personal și cît de important este rolul pe care îl joacă în cultura română, de mai bine de jumătate de secol. Teoretician și critic literar cu o contribuție substanțială în domeniu, creator de concepte teoretice de anvergură (precum cel de „complex cultural” sau de „dicțiune a ideilor”) și spiritus rector al Cenaclului Universitas – implicat direct în debutul unora dintre cei mai cunoscuți scriitori contemporani, pe care i-a descoperit și i-a promovat constant, fie ca editor, fie ca prefațator și comentator atent și subtil –, editor cu program și proiecte culturale pe termen lung și, nu în ultimul rînd, profesor erudit și exigent, Mircea Martin face parte dintr-o categorie rarisimă de intelectuali, pentru care verbul a construi este esențial. Animat de o luciditate empatică, discret, dar nu absent din arena publică, tranșant și ferm în opinii, fără să piardă niciodată din vedere nuanțele, angajat în dispute de idei, fără să fie partizanul vreunui grup de interese, puternic prin scrisul său, dar nu avid de putere (culturală sau politică), echilibrat și profund, cu o vocație de autentic formator, interesat să cultive spiritul critic în sine și în ceilalți, Mircea Martin este un intelectual al cărui cuvînt contează și o personalitate autentică, respectată fără rest.
Titlul volumului său din 2015, Radicalitate și nuanță, concentrează, în forma lapidară care a devenit marca distinctivă a stilului Profesorului, un întreg program critic, intelectual și moral. „Radicalitatea” se referă la curajul opiniilor și convingerilor, la căutarea limpezimii morale, la acuitatea și acuratețea gîndirii. „Nuanța” evocă exercițiul decantării, al discernămîntului atent, al unui veritabil calcul infintezimal al sensului.
Într-o epocă a pasiunilor dezlănțuite în spațiul public, cel mai adesea în detrimentul articulării raționale (ba chiar și logice…), nimic nu poate fi mai acut necesar decît un exemplu viu de echilibru, luciditate și demnitate a discursului pe care ni-l oferă Mircea Martin. Tot astfel cum autoconținerea stoică pe care ne-o comunică scrisul său, întotdeauna rafinat pînă la esențe, ne este cum nu se poate mai necesară în starea (și, deci, stările) de urgență prin care trecem în această grea perioadă.
(Carmen Mușat & Caius Dobrescu)
GEORGE BANU: „Dragă Mircea, ne cunoaștem demult și azi îmi amintesc cu cîtă admirație te-am ascultat odată, la Casa Scînteii, cînd dictai cronica ta la Animale bolnave de Nicolae Breban unei dactilografe care bătea mecanic la mașină, în timp ce eu, discret, mă lăsam sedus de precizia cuvintelor tale, de perfecțiunea frazei… cum zicea Valéry, făceam experiența criticii ca „exercițiu de afecțiune”! E cea în care m-am recunoscut și care, într-un fel, ne înrudește!
Apoi, te-am citit cînd am putut… pînă cînd ți-am văzut fotografia din Revista 22, expusă într-o vitrină pe Calea Victoriei. Și m-am oprit îndelung pentru a o privi. Fotografie de prima pagină! Te regăseam brăzdat de viață, dar nu secătuit de ea! Un portret intelectual de o demnitate morală exemplară! Atunci ți-am admirat rectitudinea și îmbătrînirea! De astă dată, imposibil să ne înrudim!
Dincolo de întîlniri pariziene, de convorbiri și de schimburi de gînduri, am resimțit rezonanța comuniunii care ne leagă în cartea ta consacrată „nuanței”. A o sesiza implică privirea atentă, nedogmatică și nicicum programatică, reticentă față de optimismul metodologiei sau față de aroganța ideologiei, căci este privirea ce sesizează materia operei, detaliile proprii, identitatea unică. Tu citești o carte cum văd eu un spectacol: de aproape. Critica de proximitate. Astfel, avem acces la ceea ce e depus secret în operă – „adevărul se află în ceea ce e ascuns”, spunea Malraux! Și, prin atenția acordată „nuanței”, tu îl descoperi! În concretul lui! Și totodată confirmi „plăcerea textului”, plăcere ce permite să se reveleze într-o boabă de rouă splendoarea integrală a cărții! Micul reflectă marele… și nouă ne e drag împreună acest joc de ecouri.
Cu drag, B.”
PROFESORUL ȘI EDITORUL
CHRISTIAN MORARU: „Țin foarte mult să pun cu prioritate în lumină acest aspect al filozofiei și practicii autenticității la Mircea Martin, nu doar pentru că, după știința mea, nu s-a discutat niciodată serios despre extraordinara sa pedagogie, ci și pentru că aceasta a însemnat imens pentru mine (ca și, fără nicio îndoială, pentru mulți alții). Am învățat din modul în care oficia în sala de clasă la fel de mult pe cît am învățat din cărțile sale. Această experiență mi s-a fixat și s-a dovedit extrem de oportună ceva mai tîrziu, cînd mi-am început profesoratul universitar în Indiana, deși nu am realizat asta chiar atunci.
Să spun că Mircea Martin a fost profesorul meu cel mai bun la Facultatea de Litere a Universității din București ar fi prea puțin. Am urmat atît cursurile, cît și seminariile lui, iar cele din urmă, în mod cert, ne-au dat nouă, studenților, măsura unicelor sale înzestrări pedagogice și a dedicației sale. Se pare că gravitez în jurul acestui concept, dar este cît se poate de folositor că fac asta. Într-un mediu dedicat învățării, dedicația față de cine ești cu adevărat, loialitatea față de sine, presupune o punere sinceră în serviciul studentului, adică al Celuilalt, atenția sporită la ceea ce se întîmplă la celălalt capăt, receptiv, al ecuației pedagogice. Iei cunoștință de acest student, te întorci către el sau ea, dar această întoarcere, această considerație care întîmpină și angajează comunitatea discipolilor nu este o formă abstractă de respect, o atitudine în care „optica” și profesionismul reclamate de predare interferă fără consecințe majore. Vorbim, de fapt, despre un devotament statornic, uneori chiar o luptă, pentru a-l aduce pe student într-un parteneriat de lectură al cărui obiectiv ultim este acela de a reconstitui o argumentație critică în exercițiul lecturii.
Cu toate acestea, într-un sistem critico-pedagogic de tip „bancar” (pentru a-l evoca pe Paulo Freire), un sistem subîntins de o mixtură de concepte „slabe”, impresioniste și „agitate”, unde, în consecință, noțiuni și practici „puternice” precum dicțiunea lui Martin nu dețin capitalul cultural pe care-l merită, a face și desface un argument, fie în scris, fie în clasă, pe cont propriu sau împreună cu studenții, nu pare ceva spectaculos. Să analizezi, cu răbdare și metodă, încorporarea discursivă a unui cogito, să treci, pas cu pas, prin toate mișcările presupuse de lectura eficientă, „clarificatoare”, a Introduction à la méthode de Léonard de Vinci, întreprindere în care l-am însoțit pe Martin, acum treizeci și ceva de ani, într-unul dintre seminariile sale cele mai memorabile, înseamnă să participi la un protocol retoric, în aceeași măsură în care este și etic. Din nefericire, niciuna dintre aceste dimensiuni nu s-a dovedit suficient de „sistemică” nici pentru curentul dominant al criticii românești, nici pentru educația universitară din România, pentru că, în ambele cazuri, problemele de pedagogie, retorică și compoziție, și, în sens mai larg, disciplina, seriozitatea metodei și cercetării, și tot ce mai presupun acestea, au fost prea îndelung expediate cu dispreț ca banale în revistele literare și în forumuri similare în care în mod obișnuit este acordată și acceptată cu reverențe recunoașterea publică. Nu putem decît spera că noul sistem care se naște acum va schimba această stare de lucruri. De se va întîmpla astfel, va înseamna că opera de critic și pedagog a lui Mircea Martin a rodit cu adevărat.”
OANA PURICE: „Apropierea lui Mircea Martin de noile generații s-a făcut remarcată atît în cadrul facultății și al proiectelor universitare, cît și în cadre conexe acesteia, cum au fost cenaclurile pe care le-a condus. Paul Cernat o numea „un ecumenism transgenerațional care l-a ținut aproape de transformările ultimelor decenii și în contact cu tinerii tuturor promoțiilor” (Cernat 2010, 161).
Mircea Martin a condus cenaclul Universitas din 1983 (după 2000, a condus și Cenaclul Uniunii Scriitorilor) și, deși, așa cum mărturisește – „N-am ajuns să mă ocup de Cenaclul Universitas fiindcă aș fi avut ideea de a dirija, de a orienta creația unei generații… Alții au refuzat să se ocupe de această poveste…” (Martin, „Despre nuanța care fixează” 227) –, nu și-a dorit acest rol, l-a îndeplinit cu profesionalism, dirijîndu-l, discret, din umbră, în concordanță cu aceleași principii după care și-a organizat propria operă – autenticitate și adecvare: „de la început, am evitat să încerc impunerea unui anumit tip de poezie și nici nu cred că tinerii mei prieteni așteaptă așa ceva de mine. Rolul meu se reduce la a-i ajuta să devină… ceea ce erau, ceea ce sînt” (Martin, Radicalitate și nuanță 443). Libertatea creatoare pe care o proclamă în textele sale teoretice apare încă o dată confirmată în viața cotidiană și în întreprinderile sale culturale; iar aici, ca și în demonstrațiile critice, libertatea nu se poate atinge în afara unui efort de asumare, de structurare și de coordonare între gînd și expresie și, cu atît mai puțin, prin excluderea Celuilalt. De aceea, intervenția lui la cenaclu a presupus temperarea „exclusivismelor (firești), nu spre a le deforma opiniile, ci numai spre a face posibil dialogul. Fără o minimă adecvare a termenilor și a criteriilor la modelul poetic luat în discuție, riscăm să nu ne mai înțelegem” (Martin 443).
Faptul că premisele pe care Mircea Martin a construit Cenaclul au fost într-adevăr realizate este demonstrat de mărturiile foștilor membri. Într-un text scris cu ocazia aniversării de șaptezeci de ani a criticului, Augustin Ioan notează: „Domnul Profesor nu doar modera discuțiile cenacliere, nu rareori excesive, ci le și pondera tonul și, probabil, efectele” (Ioan 2010, 186). În același context, și Petruț Pârvescu confirmă: „fără să imprime o aumită direcție, platformă-program, criticul Mircea Martin, conștient de valoarea grupului, a lăsat libertatea de opțiune la nivelul individului” (Pârvescu 2010, 194).
Director al editurii Univers din 1990 pînă în 2001 (cînd a fost privatizată), Mircea Martin a continuat și a augmentat programul condus de Romul Munteanu pînă în 1989, păstrînd același interes pentru „a oferi o literatură străină de o calitate maximă” (Martin, Radicalitate… 451), așa cum punctează într-un interviu din 1997. Dacă predecesorul său se confrunta cu obstacolele pe care regimul comunist le impunea domeniului cultural, Martin, încercînd să „remedieze” lipsurile de atunci (în termeni de cenzură a traducerilor sau a portofoliului de autori și titluri), trebuia să navigheze printr-o piață de carte tot mai saturată de literatură de consum și printr-o societate tot mai puțin interesată de lectură (aspecte pe care le-a pus în evidență cu numeroase ocazii). În ciuda acestor neajunsuri, a reușit ca în deceniul de directoriat să atingă cele mai multe dintre obiectivele trasate, aflate și ele în acord cu principiile ordonatoare ale activității sale intelectuale.
Dincolo de colecțiile de ficțiune străină pe care le-a continuat și le-a îmbogățit, Mircea Martin a pus accent pe seriile de critică și teorie literară (colecția Studii) și a inițiat și altele, capabile să reflecte evoluția cercetării internaționale din domeniul umanist și să umple golurile pe care traducerile românești le aveau. Aici sînt de amintit colecția Sinteze („dedicată științelor sociale” [454]) și Spectrum, o „colecție de imagologie în cadrul căreia am încercat să aduc în România cărțile despre români, despre cultura română, despre autori şi evenimente româneşti” (Martin, Identitate… 408). O altă direcție pe care a inițiat-o și care reflectă interesele criticului Mircea Martin este colecția Prima verba, „pentru a da o șansă celor mai tineri autori, evitați sau ignorați de marile edituri” (Martin, Radicalitate… 526). Astfel, aici au debutat, în diferite genuri, T.O. Bobe, Ovidiu Verdeș, Caius Dobrescu, Ion Manolescu sau Florina Ilis.
Proiectul început la Univers va fi continuat apoi la Paralela 45 și la ART, edituri unde se va concentra doar pe consilierea editorială, nu pe manageriat în ansamblu. Astfel, într-un interviu cu Sorina Sorescu din Mozaicul din 2009, amintește de scriitorii sovietici și de cei ruși pe care i-a propus la Paralela 45, dar și de implicarea în recuperarea autorilor optzeciști. La ART, alături de Laura Albulescu, redactor-șef, a creat colecții care încă rezistă (Ocheanul întors, Ficțiune și artilerie, Demonul teoriei, Cărți cardinale), reflectînd și aici pasiunea pentru literatură (ficțională și non-ficțională) de bună calitate.”
VIRGIL PODOABĂ: „Mircea Martin a vorbit cel mai mult și mai bine despre Școala de la Brașov și s-a străduit și se străduiește în continuare neostenit, în orice ocazie, să ne facă atenți și conștienți, pe noi cei care-i constitui(a)m efectivitatea și realitatea factică, de cît de important și special, chiar unic, era și este lucrul pe care-l pune(a)m în operă. Pornind de la realitatea lucrului, de fapt, a fenomenului propriu-zis, trebuie că i-a dat, probabil primul, și numele. Căci Mircea Martin nu e numai un creator de concepte, precum cele de „dicțiune”, „radicalitate” sau „nuanță”, ci și unul de nume de instituții. Numele de Școală de la Brașov dat fenomenului literar și academic din acest oraș este invenția, ba nu, ci – fiindcă el nu produce nimic pur convențional în acest domeniu și face totul în numele principiului suprem al adecvării – ca întotdeauna, creația sa atent cumpănită, constînd în actul de numire potrivită care face din el un fel de nomothet. Chiar dacă n-ar fi primul care a pronunțat această denominație, Mircea Martin a folosit-o cel mai insistent și e sigur că e primul care a folosit-o cu adevărat motivat, în corespondență cu realitatea numită. Iar ea a ajuns să fie utilizată curent tocmai pentru că e resimțită ca adecvată la realitate. Dacă numele sesizează într-adevăr realitatea numită e un nume potrivit, corect, în virtutea unui principiu grec tematizat de Platon în dialogul Cratylos: ortóthes tōn onomaton. Ce fel de fenomen desemnează acest nume martinian voi încerca să arăt în continuare. Iar pentru asta trebuie să o iau mai de departe: chiar de la apariția acestui fenomen saturat sau, mai bine, fenomen monstruos, cum îmi (a)pare – și cum îl voi numi finalmente pe – cel în discuție…”
TEORETICIANUL ȘI CRITICUL
ION POP: „Se ştie că, dintre criticii şi teoreticienii literari români de prim-plan la această oră, Mircea Martin e personalitatea cea mai apropiată, în conştiinţa breslei, de „Şcoala critică de la Geneva”. S-a autodefinit el însuşi, de altfel, ca adept al unei critici de „identificare”, sintagmă de uz curent, alături de cea a „tematismului”, atunci cînd se vorbeşte despre nume ca Marcel Raymond, Albert Béguin, Jean Rousset şi Jean Starobinski sau, prin afiliere şi afinităţi metodologice, de un Georges Poulet şi Jean-Pierre Richard. În orice caz, în scurtul „avertisment” la cartea sa de debut din 1969, de cronici şi eseuri, Generaţie şi creaţie, autorul ei scrie în final aceste propoziţii lămuritoare: „Nu înţeleg actul critic altfel decît ca participare, ca «experienţă» Critica e una, indiferent de pretext, şi identitatea ei o dă efortul interpretativ. Pentru mine, această participare presupune o încercare de identificare infinit repetată. Ţinta oricărei exegeze trebuie să fie aceea de a întîlni conştiinţa unei opere (nu pe cea a autorului) şi de a-i reda (sau atribui) o coerenţă semnificativă. Nu există critică în afara unei fidelităţi fundamentale faţă de operă, a cărei „deformare” (inevitabilă) e de dorit să se producă în punctul cel mai înalt cu putinţă” (Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 5-6).
Se află aici, într-o formă concentrată, principalele linii ale viziunii pe care criticul şi teoreticianul literar le va dezvolta şi aprofunda în anii următori, conjugînd interesul pentru pentru reflecţia teoretică şi practica criticii literare: necesitatea „identificării” e propusă de pe acum ca o condiţie prealabilă a actului de lectură, iar aceasta sugera, cu adaosul obligativităţii ei la o „infinită” repetare, adică reluare atentă, exerciţiul unei intuiţii, al unei empatii, ca prim moment al apropierii de numita „conştiinţă a operei”, fără ambiţii manifest-nonconformiste precum aceea din formula manolesciană a „lecturilor infidele”. Orice capriciu şi libertate necontrolată a lecturii sînt astfel evitate principial, dinamica interpretării este subînţeleasă prin chiar sublinierea „repetării” ce poate corecta şi face mai sigură intuiţia primă a construcţiei şi valorii operei. Implicarea subiectivă e presupusă şi ea, deci şi caracterul „creator” al perspectivei critice, al așa-zisei „coerenţe” (se regăseşte aici ceva din ideea lui G. Călinescu despre critica ce propune structuri plauzibile ale operei).”
DELIA UNGUREANU: „Un portret mai mult sau mai puțin fidel al criticului și teoreticianului Mircea Martin poate fi realizat în două moduri: pe de-o parte, prin intermediul unor afirmații făcute despre unii scriitori afini în cronicile dedicate volumelor acestora; pe de altă parte, printr-o analiză a corporalității discursului critic, una care să urmărească procedeele stilistice de construcție sintactică și retorică favorite. Nu întîmplător, acestea sînt metodele favorite ale Școlii criticii conștiinței de la Geneva, o direcție teoretică și critică pentru introducerea și asimilarea căreia în cultura română Mircea Martin a făcut mai mult decît oricine. Din acest motiv, am ales să decupez din cronicile publicate de Mircea Martin în revista Amfiteatru între 1966-1969 cîteva fragmente, din care să reiasă un portret. Un portret-colaj, realizat din afirmațiile ilustrative, cred, făcute de critic, va fi dublat de o privire asupra construcției discursive a textului critic, pe care îl înțeleg ca pe o morală interioară atît a omului, cît și a criticului și teoreticianului Mircea Martin. Citatele extrase din cronici alternează cu propria mea analiză stilistică a mijloacelor retorice și discursive, fără a preciza proveniența lor exactă. Cred că acest lucru e posibil pentru că citatele selectate poartă inconfundabila marcă a stilului lui Mircea Martin.
Ceea ce definește demersul critic și nu numai al lui Mircea Martin poartă numele de constanță și consecvență, două atribute esențiale care se întrevăd atît la nivelul reperelor interpretative, al principiilor critice, cît și la nivelul alegerii obiectelor analizate. Pentru „profesorul de discreție și stilistică“, „critic serios și distins“, „cu generoasă «supunere la obiect»“, „plăcerea firească … de a descoperi și de a comunica nu vine niciodată în atingere cu necesitatea de a alege esențialul, semnificativul. În această «renunțare» stă eleganța sa.“ „În ciuda formulelor abrupte“ care deschid multe dintre cronici, „există o prudență a criticului“. „O privire atentă descoperă propoziții cu rezonanță de laitmotiv, îndemnuri ce par să traducă obsesii – ceea ce este cu siguranță neconfundabil, dar formulabil numai cu aproximație – un stil care e… omul însuși.“
OANA FOTACHE: „Cum ar fi arătat opera și cariera intelectuală a lui Mircea Martin dacă ar fi trăit în Elveția, Franța sau Germania? Despre ce ar fi scris, ce teme de reflecție ar fi lansat și ce ton ar fi ales? Scriitura sa ar fi avut, probabil, aceleași nuanțe și limpezimi, dar mai multă forță de impact. Direcțiile implicării sale, opțiunile teoretice și practicile asociate ar fi fost conturate mai devreme și într-un mod mai explicit și mai stabil. Așa, traversînd mai multe secvențe istorice și conjuncturi sociale distincte, parcursul său intelectual pare marcat de cîteva „noduri” semnificative, de momente de răscruce care au dus la focalizarea diferită a interesului și atenției. Debutului din 1969, cu volumul de cronici literare Generație și creație, îi urmează o bogată activitate (chiar dacă puțin spectaculoasă pentru un public mai larg) de „importator” al unor nume și cărți de referință din sfera teoriei literare europene, exprimată în studii introductive sau prefețe la traducerile românești din Marcel Raymond (1970), Ferdinand Brunetière (1972), Gaëtan Picon (1973), Jean-Pierre Richard (1974), Carlos Bousoño (1975), Georges Poulet (1987). Mai tîrziu, interesul său pentru formula criticii de identificare se va concretiza în publicarea, ca editor (la Univers, Paralela 45 și ART), a unor titluri semnificative: reeditarea cărților lui Marcel Raymond, Albert Béguin (ambele la Univers, în 1998) și Jean Starobinski (Melancolie, nostalgie, ironie, Paralela 45, 2002), o traducere din Jean Rousset (Mitul lui Don Juan, 1999) și alta din J. Starobinski (Gesturile fundamentale ale criticii, ART, 2014). După 1990, cărțile criticilor genevezi erau deja frecventate de mai multe generații de studenți filologi, profesori, literați, ca urmare a acestui efort constant la care s-au asociat, în timp, și alți critici și traducători ale căror merite au fost, de altfel, subliniate de M. Martin.
Pe lîngă acest rol de mediator pe care profesorul și editorul Martin și l-a asumat în introducerea acestor titluri în spațiul criticii românești – un demers necesar de sincronizare intelectuală –, la fel de important este cel de comentator și practician al criticii de identificare. În cele ce urmează mă voi opri doar la figura comentatorului, în încercarea de a releva particularitățile unei viziuni despre critică și, implicit, literatură la care merită să revenim.”
ALEXANDRU MATEI: „Mircea Martin a moștenit echilibrul, deschiderea și scepticismul lui Tudor Vianu, mai mult decît exuberanța și suflul lui G. Călinescu, și toate textele sale o vădesc. A însoțit ediții din scrierile lui Vianu – însă, mai mult decît atît, a încercat mereu să medieze extreme, să redeschidă dialoguri suspendate, să nu elimine nicio perspectivă din capul locului. Aici mi se pare că rezidă marele merit al prezenței sale în literatura română, atît înainte, cît și după 1989. Deși prezența sa publicistică a scăzut în ultima vreme, asta se datorează mai mult modificărilor tehnologice decît vreunei rezerve a criticului în a interveni. Mircea Martin a fost, mereu, angajat, dar unul moderat: de aici și primirea pe care o face Antimodernilor lui Compagnon, într-un moment în care părea că un anume (post)modernism reîncepe să uite să privească în urmă. Mircea Martin a fost, de la bun început, adeptul unei școli de literatură care nu întîmplător este asociată cu Geneva: capitala francofoniei elvețiene, o țară bogată și neutră, spațiul unui anume tip de libertate la care jinduim mulți dintre noi. Dar același Mircea Martin a fost deschis, rînd pe rînd, tuturor ideilor/grilelor de lectură care au pătruns în România în anii ʼ80-ʼ90 (postmodernism, postcolonialism, deconstrucție) și în anii 2000 (world-literature), dovadă că numele său apare pe coperta volumului Romanian Literature as World Literature (Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian, Bloomsbury, 2017), alături de cele ale lui Christian Moraru și Andrei Terian, chiar dacă, dintre cei trei, nu aderă la argumentul (prefața) volumului.”
OVIDIU VERDEȘ: „Comentatorii cărților lui Mircea Martin au subliniat adesea locul fundamental pe care îl ocupă „modelul Vianu” în cadrul lor. Dacă debutul criticului cu un articol consacrat lui Vianu va fi fost, la data cînd s-a produs, în 1957, o întîmplare, nimic nu a mai fost întîmplător după aceea, în lunga serie de studii critice, eseuri și portrete care a urmat. Punctul nostru de pornire în eseul de față este „Actualitatea lui Tudor Vianu”, un text din volumul Radicalitate și nuanță care ridică problema „moștenirii culturale” pe care o reprezintă opera filosofului.
Termenul „actualitate” constituie axa centrală a argumentării lui Martin prin distincția riguros urmărită între o „actualitate imediată”, echivalentă cu moda, și o „actualitate perenă” (ibidem: 28). Analiza pornește de la premisa că opera lui Vianu a ieșit din actualitatea imediată după 1989 mai ales din pricina „schimbării de paradigmă” din studiile umaniste românești. Definind drept „anti-fundaționalistă” noua paradigmă, Martin se întreabă ce interes ar mai putea prezenta un demers filosofic de tip tradițional umanist în care fiecare obiect este considerat în „integralitatea funcțiilor lui” și raportat la „integralitatea funcțiilor subiectului”, după deconstruirea ideilor de adevăr obiectiv, obiect estetic și perspectivă totalizantă (ibidem: 26). Răspunsul său nu este optimist: alimentând stereotipul unui Vianu iremediabil „depășit”, noua paradigmă desăvîrșește o acțiune de marginalizare inițiată anterior de cei care au etichetat opera filosofului ca fiind lipsită de originalitate, marcată de didacticism, de „tristețea erudiției” ș.a.m.d.
Împotriva reducțiilor de ieri și de azi, Mircea Martin invocă nu o iluzorie „actualitate perenă”, greu de acceptat în cazul unor texte cu caracter teoretic, ci o „actualitate problematică”, deschisă, altfel spus, către o problematizare din anumite perspective. Criticul afirmă că o asemenea actualizare ar putea porni nu de la unul dintre domeniile în care s-a manifestat Vianu – domenii în care, în ciuda unei cunoașteri temeinice, textele sale sînt iremediabil datate –, ci de la ceea ce el numește multilateralism. Termenul desemnează capacitatea lui Vianu de a construi în plan teoretic „prin conexiuni stabilite înăuntrul unui domeniu cu domeniile învecinate”, conexiuni stabilite în special prin intermediul unor „definiții” care se plasează la frontiera dintre discipline, „genul proxim fiind identificat în cîmpul care este el însuși mai general, mai cuprinzător” (ibidem: 27). În felul acesta, arată Martin, critica literară se deschide la Vianu înspre estetică și filosofie, estetica – spre antropologie ș.a.m.d. După ce punctează și alte premise ale problematizării, Martin își încheie textul printr-un un apel adresat diverșilor cercetători de a participa la un efort de actualizare concertat, convins că numai astfel posteritatea operei lui Vianu poate fi scoasă din „regimul soporific al elogiilor convenționale și al evocărilor pioase” (ibidem: 28, 30). El invocă o datorie de onoare pe care o avem față de un „ultim om universal”, un „examen de conștiință” prin care, în cazul său, fiecare dintre noi „va trebui să alegem, vreau să spun să ne alegem” (ibidem: 31).
Textele semnate de Mircea Martin cuprind ele însele mai multe astfel de actualizări teoretice și critice, orice referire la Vianu fiind implicit o actualizare, în sensul larg al termenului.”
ADRIANA STAN: „În parcursul critic al lui Mircea Martin, spațiile albe sînt la fel de grăitoare ca spațiile hașurate cu cerneală, de obicei, definitivă. Aflat în consonanță cu prezența publică a criticului, dar și cu valorile literare cărora le-a rămas fidel, efectul acesta modernist se datorează atît modului parcimonios în care Mircea Martin și-a livrat produsele critice finale, cît și renunțărilor care i-au jalonat cariera. E vorba, mai exact, de o singură renunțare reală, dar extrem de semnificativă, la critica actualității literare, petrecută într-un moment de maximă înflorire a foiletonisticii și de competiție productivă între numeroșii cronicari ai generației sale. Debutul lui Mircea Martin cu Generație și creație (1969) rămîne emblematic nu doar pentru exegeza literaturii șaizeciste – al cărei a-contextualism explicabil în epocă funcționează de-a dreptul prototipic în acest volum sumativ -, ci și pentru caracterul de opțiune al inițiativelor criticului. Mai exact, pentru căile pe care a ales să nu le bată, căci, din volumul următor, Critică și profunzime (1974), Mircea Martin se fixează în teoria criticii.
Deși nu ocolește analizele literare, criticul va servi de acum crezul șaizecist în texto-centrism și transcendență a esteticului, de care nu se desolidarizează vreodată, mai ales în genul puțin prețuit de post-călinescieni al metacriticii. Mircea Martin continuă să practice acest gen în forma curentă a studiilor de autor, care-i permit să lege ideile critice de „conștiința” și „personalitatea care le trăiește”. Accentul asupra „persoanei” reflectă și un climat critic colectiv, în care spectrul „dogmatizării” inspiră neîncredere față de orice discurs impersonal despre literatură. În Critică și profunzime, Dicțiunea ideilor, Identificări, Singura critică, căutarea omului din spatele sistemului atribuie metacriticii nuanțe de caracterologie, odată ce analistul ajunge să speculeze datele temperamentale ale criticului/ teoreticianului cu care dialoghează. Psihologia rămîne însă un fundal sugerat, căci lecturile lui Mircea Martin au ca obiect principal setul de principii hermeneutice, norme estetice sau idei despre literatură care se reasamblează într-o sinteză specifică fiecărei persoane critice. De sub o asemenea lupă raționalizantă, critica lui G. Călinescu își dezvăluie o față schimbată. La vremea cînd cultul personalității călinesciene primea suflu nou din direcție naționalistă, studiul de pionierat publicat de Mircea Martin în 1981 demontează imaginea criticului chintesențial într-o sumă de idei estetice, reperabile în evoluția, în consecințele interpretative, dar și în contextele culturale din care s-au alimentat. Genul de istoric al ideilor exemplificat în volumul G.Călinescu și complexele literaturii române, bazat pe refacerea în stil de relativă neutralitate a unor evoluții de la surse la transformări, se înrudește cel mai clar cu seria de articole „Cultura română între comunism și naționalism” (2002).”
RODICA ZANE: „În dezvoltarea și aplicarea unui concept de „tradiție”, profesorul Martin probează, pe de o parte, vocație teoretică și sincronizare cu perspective în acțiune din cercetarea europeană a deceniilor 7 și 8, iar, pe de altă parte, o conduită metodologică compatibilă cu abordările de tip cultural contemporane. Acesta este „sensul tradiției” în care poate fi înscrisă opera sa, „cu ferestre” spre (așteptate) studii românești, pe care cei care îl sărbătoresc astăzi le pot moșteni și deschide mai departe. Căci, în ultimă instanță, „sensul tradiției” din studiul său despre opera călinesciană, trecînd prin conceptul eliotian de „tradiție simultană”, presupune „așezarea în același plan a prezentului cu trecutul”, ceea ce „îngăduie autorului să intervină în ordinea acelui trecut și să o modifice”, ceea ce echivalează cu o „cucerire” a tradiției. (…)
Dacă Mircea Martin a dezvoltat încă din 1981, în G. Călinescu și complexele literaturii române, o astfel de perspectivă, analizînd „munca de inventar” făcută de Călinescu (cum a ales el din trecutul literar vechi ceea ce merită să fie conservat și în ce scop), cred că generația de azi poate să rețină din opera lui Mircea Martin o moștenire fondatoare de „studii românești”.
MICHAEL FINKENTHAL: „În monografia Introducere în opera lui B. Fundoianu publicată în 1984, Mircea Martin făcea o remarcă oarecum eliptică, dar în acelaşi timp foarte subtilă: „examenul manuscriselor arată clar că autorul a lăsat să treacă pe lîngă sine alte îndemnuri, că şi-a reprimat unele tentaţii, cultivîndu-se într-o anumită postură. În poemele reuşite şi neincluse în volum (era vorba de volumul Privelişti, publicat în 1930 la Bucureşti, şapte ani după plecarea definitivă a poetului în Franţa – n.m. MF) adevăratul Fundoianu încă nu este prezent”. Observaţia pune cititorul pe gînduri, cu atît mai mult cu cît, doar cu una-două pagini în urmă, autorul afirmase că „textele fundoiene rămase în manuscris nu reprezintă o altă operă, căreia să i se poată acorda o şansă egală de viabilitate”. Aparent, există o multitudine de texte poetice (şi nu numai, după cum vom vedea) rămase în manuscris şi/sau risipite prin presa vremii, în care se manifestau „alte îndemnuri”, care reprezentau „tentaţii reprimate”, poetul preferînd să se „cultive într-o anume postură”, care i-ar fi asigurat o şansă de viabilitate mai mare în peisajul poetic românesc. Care să fi fost aceste îndemnuri, de ce natură erau tentaţiile reprimate, ce postură încerca să cultive tînărul B. Fundoianu? Nu mai puţin interesantă este însă şi întrebarea legată de selecţia facută post festum de poet în pregătirea Priveliştilor; să fi fost vorba de subiecte tabu care erau greu de discutat la data apariţiei monografiei, în 1984? Dar cartea apărea – ce-i drept, la o altă editură – la un an după Jurnalul de la Păltiniş. Ani de zile m-au frămîntat aceste întrebări şi, în decursul lor, am avut multe conversaţii pe teme fondaniene cu Mircea; ce-i drept însă, în marea lor majoritate ele s-au limitat la analize textuale în care ne-am concentrat asupra unor teme specifice, fie de domeniul criticii, fie de cel al istoriei literare. Eu rămîneam cantonat în „dualismul” meu, nefiind în stare să-l despart pe poet de filosoful (devenit mai tîrziu discipol al lui Şestov) care a fost Fondane, în timp ce Mircea Martin, consecvent în analizele sale, s-a aplecat mereu cu predilecţie asupra poetului.
În 2012 am publicat în limba engleză o monografie Fondane, care conţinea doar un prim capitol introductiv despre anii petrecuţi de poet în România; mă gîndeam mereu să rescriu acest capitol într-un viitor volum în limba română şi cu cît avansam în acest proiect, îmi dădeam seama că, în ceea ce-l priveşte pe Fundoianu-Fondane, există un fel de „faţă invizibilă a lunii”, ceva care a scăpat atenţiei criticilor de pînă după anii 1990. Pe Mircea Martin l-am întîlnit, cred, tocmai pe la mijlocul acelui deceniu şi apoi, pînă la publicarea monografiei menţionate discuţiile noastre s-au apropiat şi s-au îndepărtat mereu de acest subiect fără să fi ajuns vreodată la o confruntare directă cu problematica acestei misterioase feţe nevăzute (nerecunoscute?) a poetului. În articolul de faţă, voi încerca să schiţez o imagine, un contur aproximativ, chiar dacă crochiul propus va fi doar unul parţial, provizoriu şi foarte subiectiv, poate.”
OANA SOARE: „Într-o măsură mai mare decît alți critici, mai „democrați” în selectarea autorilor despre care scriu, Mircea Martin dă impresia că își alege autorii după grile mai severe, în care criteriul subiectiv și eventualele afinități par a juca un rol important. Dar nu doar ele. În principalele sale eseuri monografice, criticul are, întîi de toate, o poziție de apărat. Alegerea unui anume subiect – și tratarea lui într-un anume fel – au o certă încărcătură polemică, chiar dacă uneori indirectă, mascată. Excelentul său eseu despre Călinescu propune nu doar o inteligentă forare și punere în pagină a rețelelor tematice din critica autorului ales, nu doar o explorare a lor în căutarea „complexelor literaturii române”, ci și un intertext polemic cu întregul bovarism identitar de tip protocronist, care obstrua, în acel moment, receptarea acestui scriitor.
Nu cu totul diferită, dar cu totul alta este situația lui Fundoianu. Polemica – de astă dată punctuală – are un puternic caracter recuperator. Aici, criticul luptă cu prejudecățile și inerțiile receptării leneșe, pentru a oferi o cît mai justă analiză a unui personaj căruia, la acea dată, i se vedea mai mult umbra decît chipul. În 1984, cînd apărea volumul, Fundoianu era, pe nedrept și în necunoștință de cauză, minimalizat. La patruzeci de ani de la moartea sa, era încă un autor de (re)descoperit. „B. Fundoianu e un autor neprețuit cum se cuvine. Neprețuit pentru că e necunoscut” – afirma criticul din capul locului (Mircea Martin, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Minerva, 1984, p. 5). Pentru ca, „la sfîrșitul acestor pagini de pledoarie și de efort reclasificator”, Mircea Martin să își avertizeze cititorul că va comite și „actul în egală măsură copilăros și riscant al ierarhizării”. Autorironia este evident polemică, pentru că diagnosticul criticului spulberă canonul inert, previzibil, al liricii interbelice, introducînd un nume nou în imediata proximitate a nucleului dur. Ceea ce poate suna prea îndrăzneț în 1984 este astăzi de ordinul evidenței: „Voi spune astfel că locul lui Fundoianu în poezia românească modernă este după Arghezi și Bacovia, care l-au înrîurit, și după Blaga, dar înaintea lui Adrian Maniu, a lui Ion Pillat, a lui Voiculescu și chiar a lui Vinea” (ibid., p. 253).
Demonstrația fusese făcută de-a lungul întregului volum.”
IOAN PÂNZARU: „Titlul cărții profesorului Mircea Martin, Radicalitate și nuanță, indică un punct sensibil al civilizației contemporane, una din „patologiile” ei. Orice propunere radicală este mai interesantă decît una de bun-simț. Ea atrage mai multă atenție, beneficiază de un număr mai mare de suporteri activi, și adesea e reprodusă în cascade, ca un virus. Teorii, partide, atitudini, mișcări de sensibilitate se întemeiază pe idei radicale. În schimb, nuanța, care în sine nu este trivială, ci interesantă (pentru cei care îi înțeleg sensul), are mai puțin succes, este urmată de mai puțini adepți, fiindcă prin natura ei este o observație de gradul doi, o observație asupra funcționării gîndirii în raport cu realitatea (de altfel, în franceză o remarcă stupidă e desemnată prin expresia très premier degré). Decelarea unei nuanțe pornește de la detectarea unor consecințe infirme ale categorizării radicale: excepții evidente, petitiones principii, contradicții în termeni, consecințe invalide ale aplicării categoriilor. Categorizarea radicală are marele avantaj al simplificării. Iar simplitatea unei idei îi dă un grad de generalizare foarte mare, în termeni semantici. Un alt avantaj însemnat este că poate fi menționată, citată, preluată ironic sau figural, ceea ce-i mărește facilitatea de circulație. „Proprietatea este furt” spunea Proudhon; maxima s-a răspîndit și e citată deopotrivă de erudiți și de semidocți, de cei care o consideră o imbecilitate sau un adevăr profund, de revoluționari sau de stand-up comedians. Tînărul Marx a făcut o observație de nuanță: cum definim furtul? Dacă furtul e însușirea proprietății altuia, recunoaștem validitatea conceptului de proprietate înaintea celei a ideii de furt, și deci definiția este circulară. Mai remarcă azi cineva o asemenea circularitate? Nuanța invalidează categorizarea radicală. Dar nuanțele nu intră în cultura generală. Radicalitatea obliterează nuanța și tinde s-o scoată din istorie.”
DORIN ȘTEFĂNESCU: „Radicalitate şi nuanţă (2015) este un rar exemplu de echilibru stilistic şi ideatic. Deşi e situat la sfîrşit, eseul omonim ar trebui citit la început, căci sub argumentaţia lui strînsă şi în orizontul pe care îl deschide se aşază întregul volum. Compoziţia acestui text urmează desfăşurarea riguroasă a unei demonstraţii clasice, începînd cu expunerea temei, abordarea problematicii nuanţei, apoi „nuanţările” diferitelor ipostaze ale radicalităţii şi sfîrşind cu punerea celor două concepte în paralelism.
În ceea ce priveşte nuanţa, autorul observă „ponderea topică” ce defineşte nu pierderea în detalii ci, dimpotrivă, disocierea fină, distincţia decisivă care deschide calea unei noi abordări. Interpretarea nuanţată nu descoperă detaliile de dragul unui exerciţiu care ar risca totul pe cartea subtilităţii în dauna adevărului. Ea depliază textul pentru a-i zări relieful, pliurile semnificante. Nuanţa beneficiază de alt mod de eficienţă decît cea care se impune drept calitate de bază a unei gîndiri pragmatice; situaţie în care gîndirea aşa-zis eficace ignoră nuanţa, nu îşi permite să întîrzie în detalii. Dimpotrivă, detaliul adînceşte perspectiva, revelează o altă semnificaţie ansamblului. Este de fapt una din cerinţele hermeneutice fundamentale: raportul dintre parte şi întreg, întregul înţeles din perspectiva părţilor care îl pun într-o nouă vedere. De aceea, nuanţa nu e contrariul rigorii şi preciziei. Este calitatea definitorie a unui stil (inclusiv unul al ideilor) care nu exclude tranşanţa, ci îi rezervă o funcţie conclusivă, sintetică. Dar, trebuie repetat, nuanţarea – pînă la amănuntul revelator – presupune o gîndire disociativă, deci răgaz mental, zăbovire contemplativă: a da loc şi timp reflecţiei.
În privinţa radicalităţii, se cuvine remarcat faptul că însuşi acest concept este supus unei operaţii de nuanţare, întors pe toate feţele. Cînd radicalitatea se reduce la radicalism, ea este intransigenţă, rigorism, extremism (ca de altfel toate –ismele). În această postură, radicalitatea nu cunoaşte mijlocirea, acel juste milieu care conciliază adversităţi şi discrepanţe. Joacă doar la capete, mai exact la un singur capăt, încearcă să meargă pînă la capăt. Soluţia pe care o caută este una gordianică: taie în carne vie, ucide pentru o idee. Această atitudine extremă implică, de cele mai multe ori, o înţelegere excesivă. Autorul se întreabă: „Presupune radicalismul un exces?” Spus altfel, este judecata radicală o judecată dreaptă, corectă? Nu este ea mereu ameninţată de riscul erorii, al abuzului? (ceea ce se întîmplă de altfel şi cu (in)corectitudinea politică sau cu diferitele comandamente sau „directive” – modele mentale, printre care fantasma multiculturalismului – care, dorind să reglementeze tranşant, să ordoneze lucrurile de pe o poziţie radicală, radicalizează nuanţele, le împietresc, anulîndu-le de facto). De îndată ce nuanţele sînt impuse, ele se rigidizează, dobîndesc ceva din natura unui imperativ categoric. Abia a pune astfel de întrebări, a pune la îndoială o stare ce pare imuabilă modelează radicalitatea, o pune pe ea însăşi sub semnul întrebării, al îndoielii metodice.”
