Iulia Dondorici a trimis pe adresa redacţiei AgenţieideCarte.ro un text despre rolul premiilor internaţionale, punctând importanţa şi puterea pe care un premiu internaţional o poate aduce unei cărţi şi autorului ei, precum şi diferenţele existente între premiile cu ecouri mediatice şi distincţiile lipsite de aceste ecouri. Redăm, integral, textul mai jos:
Pe 18 noiembrie 2010 s-a decernat pentru a doua oară la Brüssel ”Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene”. Câştigătorii din acest an au fost anunţaţi la Târgul de Carte din Frankfurt, printre ei aflându-se Răzvan Rădulescu (”Teodosie cel Mic”, Polirom, 2006), Iris Hanicka (Droschl Verlag, 2010), Tiit Aleksejev (Estonia), Nataša Kramberger (Slovenia) şi alţii.
Acest premiu a fost inaugurat anul trecut din dorinţa de a intensifica relaţiile literare şi culturale dintre ţările membre ale Uniunii Europene, şi, ca multe din iniţiativele de acest gen, suferă din cauza procedurilor birocratice şi a lipsei unor acţiuni concrete de promovare a volumelor premiate. Criteriile de participare la concurs sunt strict formale, în fiecare an fiind desemnate alte ţări membre participante la concurs. Câştigătorii sunt selectaţi de un juriu naţional (în România, responsabilă oficial este Uniunea Scriitorilor).
Din păcate, premiul este lipsit de ecouri mediatice semnificative, ceea ce îl face ca şi inexistent pe piaţa de carte, deşi în literatură, premiile au rost doar dacă sunt văzute ca instrumente de promovare a cărţii de calitate. În genere, laureaţii acestui premiu european sunt scriitori care nu au ajuns încă la celebritate sau aflaţi la începutul carierei, dorinţa explicită a organizatorilor fiind de a-i face cunoscuţi pe plan european, în primul rând prin traduceri. Până acum, aceasta a rămas la stadiu de dorinţă – de pildă, nici unul dintre câştigătorii de anul trecut din ţările est-europene nu a fost tradus în germană, şi mă tem că situaţia este similară în alte ţări. Anul acesta, dincolo de lista premiaţilor, nu a apărut în presa de limba germană nici un singur articol cu privire la acest premiu.
Această situaţie de fapt arată clar că un premiu de acest fel nu poate constitui decât primul pas spre activităţi de promovare concretă şi constantă a scriitorilor în fiecare ţară membră a UE. Altfel, el nu rămâne decât (încă) un instrument formal, necredibil şi ineficient de cheltuire a banilor publici.
Un exemplu contrar din toate punctele de vedere este Premiul German al Cărţii (Deutscher Buchpreis), care s-a dovedit chiar de la apariţie un mijloc foarte potrivit de aducere a literaturii nu numai în atenţia mass-media, ci, chiar mai important, a publicului cititor. Inaugurat în 2005 de Asociaţia Librarilor Germani, el a avut parte de reacţii dintre cele mai controversate în lumea literară autohtonă. Shortlist-ul este anunţat in septembrie, câştigătorul, aşteptat cu nerăbdare, fiind anunţat la începutul aceluiaşi Târg de Carte din Frankfurt, astfel încât cartea premiată devine bestseller chiar pe perioada târgului, unde se vând şi primele licenţe în străinătate. Orice ziar, revistă sau post de radio şi televiziune care se respectă comentează pe larg acest adevărat eveniment literar al fiecărei toamne.
Nu numai în Germania există premii de acest fel – şi în Elveţia a fost iniţiat în urmă cu câţiva ani un premiu similar, acordat „celei mai bune cărţi a anului” la Târgul de Carte din noiembrie din Basel (BuchBasel). Anul acesta, în mod surprinzător, ambele premii au fost acordate aceleiaşi cărţi: romanul ”Tauben fliegen auf” („Porumbeii se înalţă în zbor”) al scriitoarei elveţiene de origine maghiară Melinda Nadj Abonji, apărut la o mică editură independentă din Austria, Jung und Jung. Cum era de asteptat, cartea se află de mai multe săptămâni pe locul întâi în topul vânzărilor.
Ambele premii au iscat polemici controversate, cu participarea scriitorilor şi criticilor, principalul reproş fiind tocmai presupusul scop comercial al acestor premii. Având în vedere succesul de librărie al mai tuturor volumelor premiate, reproşul pare îndreptăţit. Un alt contraargument adus chiar de unii dintre laureaţi este faptul că, făcându-se atâta vâlvă în jurul unei singure cărţi – cea câştigătoare – se pun în umbră toate celelalte cărţi de valoare ale anului.
Genul acesta de premii mi se pare o reacţie la mediatizarea extremă la care este supusă piaţa de carte în ultimii ani – în condiţiile în care atâtea cărţi pur comerciale se vând în milioane de exemplare datorită unor gigantice campanii de promovare, de ce să nu facem dintr-un premiu un instrument inteligent de marketing al unor cărţi literare de valoare? Iar valoarea volumelor premiate nu este pusă la îndoială nici de cei mai intransigenţi critici, chiar dacă unii sunt de părere că alte titluri ar fi fost şi mai îndreptăţite să primească laurii.
Chiar mai mult, cred că tocmai un astfel de premiu ar prinde bine şi pe piaţa de carte românească, din cel puţin două motive – ar impulsiona vânzările de carte şi ar oferi publicului repere clare de lectură– chiar dacă discutabile, ca orice repere – în condiţiile în care la noi există o mie de premii, care de care mai nesemnificative. In plus, o aşa-numită ”carte a anului”, şi pe deasupra şi bestseller ar avea şanse reale de a fi tradusă şi de a intra pe pieţele de carte vest-europene.
Iulia Dondorici
