Dănuț Ungureanu este scriitor, jurnalist, scenarist, dramaturg, trainer pentru creative writting. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, a debutat cu povestire în 1981. În 1993 a apărut primul său volum, „Marilyn Monroe pe o curbă închisă”. În același an a publicat romanul „Așteptând în Ghermana”, cu care a câștigat două importante premii naționale. A publicat zeci de povestiri în reviste și almanahuri, numeroase scenarii de televiziune și radio și este prezent în peste douăzeci de antologii ori volume colective de proză scurtă. Textele sale au fost distinse cu numeroase premii, unul dintre cele mai recente fiind Premiul Vladimir Colin pentru „contribuția excepțională adusă fantasticii românești”. Trăsăturile specifice ale scrierilor sale sunt satira socială și politică, ficțiunea urbană, realismul magic, parodia, thrillerul, fantasticul. În 2019, la editura Tritonic, în colecția Serie de Autor, a publicat un nou roman, volumul „Experimentul Păpușa”. Simona Ioniță a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Dănuț Ungureanu.
„Experimentul Păpușa” s-a aflat pe locul I în topul vânzărilor editurii Tritonic- categoria ficțiune, la Gaudeamus 2019. Ce crezi că i-a determinat pe cititori să cumpere această carte? Care au fost reacțiile lor după citirea cărții și cât de important este feed-back-ul pentru un scriitor?
Îmi place să cred că am ales un titlu foarte incitant pentru romanul meu și mai ales unul dintre acelea care au și o rezonanță subliminală în conștiința cititorului pasionat, a vânătorului de carte. Senzația că e vorba despre el, despre viața și încercările la care-l supun prezentul, societatea. Ilustrația copertei, realizată de artistul vizual Tania Furnea, a amplificat această senzație. De altfel, titlul și coperta, în opinia mea, nu trebuie să fie „trucuri” fără acoperire ale autorului. În cartea aceasta chiar este vorba despre fiecare cititor în parte, ce se întâmplă acolo li s-a întâmplat tuturor. Prezentul este un thriller palpitant pentru noi toți.
Pe de altă parte, cu destulă vreme înainte de lansarea oficială de la Gaudeamus, am început o campanie personală de promovare a „Experimentului Păpușa”, folosind toate căile de comunicare și toate prilejurile pe care le-am avut la îndemână, firește, rețele sociale, media, prieteni, pile și relații. Este o carte foarte bună (fie-mi scuzat excesul de modestie) și n-am scăpat nicio ocazie să mă laud cu asta.
Nu în ultimul rând, ba chiar esențial, cred, pentru un autor, este faptul că fac totul, dau tot ce pot din mine la fiecare volum, astfel încât, se vede treaba, cititorii încă n-au motive să mă plaseze pe o eventuală „listă neagră”, printre plicticoși. Cel puțin, acesta este feed-back-ul prezentului, de care aminteați. Și sper din toată inima să n-o facă niciodată. Poți câștiga bani în multe feluri, dar cititori nu câștigi decât dacă nu-i dezamăgești.
Scrii cu mult umor despre slăbiciunile sociale, despre tragicomediile vieții de zi cu zi. Ai vreun autor de satiră literară preferat ?
Sincer, când privești în jur, constați că nu foarte multe s-au schimbat radical în ce privește nația, societatea, țara, conducătorii, de la Caragiale încoace. Așa că mă întorc cu adorație la clasici, ori de câte ori e nevoie să-mi încarc bateriile. Sigur, am o listă mare, de la Karel Čapek, Mihail Zoscenko, Jerome K. Jerome, până la marii scriitori români, mai toți monștrii sacri ai umorului… mioritic.
Dacă sunteți amatori de anecdotică și curiozități, aveam vreo 14 ani când, după Caragiale, am descoperit un alt model de satiră socială, de care m-am îndrăgostit instantaneu și iremediabil: Art Buchwald, celebrul foiletonist al unui ziar tot atât de celebru, „The Washington Post”. Revista „Lumea” îi publica unele dintre texte, ca ilustrări ale putreziciunii societății capitaliste. Nu era de-al nostru, dar inventivitatea, vioiciunea, și spontaneitatea lui m-au cucerit pe loc. Începusem chiar să încropesc mici schițe, imitându-i stilul, până când un profesor binevoitor mi-a atras discret atenția că persiflarea unor metehne e o problemă mai delicată în societatea socialistă și poeziile patriotice ar fi o preocupare mult mai onorabilă pentru un foarte tânăr autor.
Conținutul cărții „Experimentul Păpușa” este savuros, iar motto-urile relevă și mai savuros conținutul. Care crezi că este motto-ul cel mai potrivit pentru România de azi?
Nu m-am gândit serios că ar putea exista unul care să sintetizeze complexitatea celor ce ne înconjoară, dar cu siguranță ne putem gândi, fiecare dintre noi, la unele, potrivite întâmplărilor prin care trecem, de la o zi la alta, de la un an la altul. Îndrăznesc chiar să vă ofer câteva, din… livada proprie:
„În zilele noastre, cei prost plătiți se împiedică mereu de proștii plătiți.”
„Nimeni nu e mai presus de lege, mai ales oamenii mici.”
„Prea puțini urcă pe scara socială cu eforturi proprii. Cei mai mulți preferă liftul.”
„Fiecare om are două sute şase oase, dar toţi aleargă după încă un ciolan.”
„Români, consolaţi-vă: scad veniturile, dar cresc plecările.”
„Vă imaginaţi ce-ar fi fost în țara asta dacă și Dumnezeu ar fi putut fi mituit?”
Spuneai într-un interviu că datorezi enorm SF-ului, care ți-a aprins imaginația în copilărie și ți-a inoculat virusul lecturii. Volumele de schițe umoristice și romanele urbane cu siguranță ți-au lărgit cercul cititorilor. Te-ai gândit să mai abordezi și alte genuri literare?
De vreo patru sau cinci ani nu am mai scris sefe de dragul sefeului „pur sânge”, de la acel „Noaptea în oraș fără părinți”, roman care a luat după apariție toate cele patru premii naționale importante, atrăgându-mi, culmea, acuzația că e prea greu de citit, de urmărit, de înțeles și alte asemenea bazaconii. Ce să-i faci, poate are și sefeul nevoie de niște cărți mai grele, ca să fie luat în seamă mai mult ca literatură…
Altfel, m-am orientat, firește, către satira socială și politică, spre thriller și mister, chiar către romance, în măsura în care am considerat aceste genuri drept unelte potrivite pentru a exprima ce aveam de exprimat. Anul ăsta mă gândesc de asemenea să pornesc un roman psihologic, ceva mai kafkian, care-mi stă pe suflet. Continui să fiu convins că nu există restricții pentru o literatură, pentru o carte bună, că autorul nu trebuie să-și impună alte limite în afara unei ștachete de calitate pe care e dator s-o sară la fiecare apariție.
Firește fiecare se situează acolo unde vrea și se consideră potrivit să dea ce e mai bun. În „Experimentul Păpușa”, de pildă, ca să povestesc tot ceea ce aveam în cap și în inimă, am amestecat în retorta textului elementele de satiră, un sâmbure de science-fiction asezonat cu fantastic pur, idile, întâmplările palpitante ale unui thriller, introspecție și așa mai departe. Am scris romanul cu mare plăcere, sunt mulțumit de ce a ieșit și până acum, Doamne ajută, am primit numai semnale favorabile de la cei care mi-au făcut onoarea de a-l citi.
„Când simţi nevoia să spui ceva, nu poţi să te întrebi mereu dacă «se cere». Ce fel de autor/om vrei să fii, de fapt? Tu însuți din când în când, sau «ce se cere» în permanență?”, scrii pe blog-ul tău (https://danutungureanu.com/). Ai făcut vreodată compromisuri literare? Cum este viața de blogger? Interacționezi mai mult decât înainte cu cititorii?
Da, am făcut și compromisuri literare, cine n-a făcut? Dacă îmi prezentați un autor (din generația mea, sau mai vârstnic) fără de prihană, îi dau o bere. Oricum, ele s-au petrecut cândva, iar faptele se prescriu după o vreme. Nu mi le mai amintesc pe toate, dar, de pildă, într-un an am scris pentru o editură două romane… Sven Hassel, care s-au vândut ca pâinea caldă (păcat că am preferat o plată forfetară). Altădată am inventat un autor american, ca să scriu două nuvele despre supereroul Cobraman, în ideea că aș putea creea o psihoză de masă, după modelul Batman, Spiderman, Ironman și alți gentlemani. Sfântă naivitate…
Nu am o viață de blogger propriu-zisă, deși postez în mod regulat pe site-ul meu, mai cu seamă mici schițe inspirate din cele ce ne înconjoară. Așa că aportul unei astfel de activități la interacțiunea mea cu cititorii (cât de… științific sună!) e foarte mic, cred. Și asta fiindcă mă îngrozește și mă blochează gândul că aș putea rupe din timpul dedicat scrisului pentru a face altceva în afară de somn, respirație, mâncare. În timp, mi-am dezvoltat o foame de scris și sunt foarte, foarte mulțumit că mi-am creat această dependență. De la o vreme, devine tot greu de digerat constatarea că ziua nu are destule ore, ori anul destule luni pentru câte proiecte ți-ai propus, sau la care încă visezi.
Tânărul din „Experimentul Păpușa” decide să afle ce este politica. Dacă te-ai putea teleporta într-o lume în care nu ar exista scriitori, jurnaliști, scenariști, dramaturgi, traineri pentru creative writing, în rest ar exista orice alte meserii și ai avea vârsta tânărului respectiv spre ce meserie te-ai îndrepta?
Politica în niciun caz, că tot a venit vorba despre ea. Îngăduiți-mi, din nou, să alcătuiesc o listă. Mi-ar plăcea să fiu, nu neapărat în această ordine și dacă e posibil toate la un loc: explorator, critic de film (sau măcar spectator profesionist), chef, grădinar, astronaut, supraveghetor într-o colonie de pisici, anticar, grataragiu, marinar și încă vreo câteva pe care probabil că le scap acum. Pe scurt, cam tot ce e legat de celelalte mici plăceri care-mi condimentează zilele, în afara scrisului și a prieteniei. Lucrurile mărunte pot da un gust delicios vieții. Mi-am amintit iarăși de o frază a unuia dintre autorii mei preferați, britanicul Graham Greene: „La urma urmei, oamenii au o impresie cam exagerată despre fericire…”
