Sofia Koça, vecina lui Ismail Kadare şi a lui Enver Hogea

În cetatea de piatră a lui Kadare, Gjirokastra, pe una dintre străduţele cele mai înalte ale oraşului-amfiteatru, trăia Sofia Koça, bătrâna octogenară, desprinsă parcă din paginile unui faimos roman al scriitorului albanez. Vecină cu marele Kadare, dar şi cu temutul Enver Hodja, Sofia părea coborâtă din cronicile vechi care povestesc despre vremuri de altădată şi despre o lume frumoasă, ce se restrânge din ce în ce mai mult în ea însăşi. Sofia Koça devenea pentru câteva ceasuri de răgaz, petrecute la Gjirokastra o dată pe an, centrul lumii tihnite de odinioară, unde nisipul timpului este pe zi ce trece mai puţin şi unde nimeni nu mai vrea să întoarcă clepsidra.

Cele două femei-surori

Ori de câte ori o vizitam pe bătrâna Koça din Gjirokastra, în seculara ei casă de piatră, cocoţată pe ultimul rând al amfiteatrului muntos, limbile pendulelor nevăzute măsurau altfel bătăile timpului. Era un ceas domol al mănuşilor şi evantaielor din dantelă, bântuit de sonorităţile tăioase de seceri şi ciocane ale vremurilor totalitariste, un ceas cât un secol pe care Sofia mi-l dăruia firesc, cu dragoste. Albaneză neaoşă, născută şi trăită pe aceste meleaguri, bătrâna doamnă nu uita să amintească de originile italiene ale tatălui său, pe nume Croce, emigrat în America, pe când micuţa lui fiică avea doar nouă ani. Departe de ea, în România, la sute de kilometri distanţă, într-o altă urbe muntoasă, Braşov, trăia  „sora” geamănă, aromânca de optzeci de ani, Marika Ziu, rămasă aici după ce a venit să-şi afle tatăl, plecat în căutarea unei vieţi mai bune. Cele două femei nu au avut nicio legătură de sânge şi nici măcar de prietenie, nu s-au văzut niciodată şi nu ştiau una de alta, dar soarta le-a adus împreună într-un fel de spaţiu al existenţelor gemene, alcătuite din aceleaşi bucăţi ale unui puzzle complicat. Povestea lor este una a supravieţuirii, a cursei câştigate cu neajunsurile războaielor, cu ticăloşiile comunismului şi cu lipsurile de tot felul, dar şi a iubirii tămăduitoare. Căci despre înstrăinare şi iubire vrem să vorbim aici ca alchimii contrare care le-au dat acestor femei temeiul şi bucuria simplă de a trăi. Este lecţia marilor vârste, din care ar trebui să învăţăm că nu e suficient să adăugăm mulţi ani vieţii noastre, ci să adăugăm şi viaţă acestor ani. Deşi fără copii, amândouă şi-au iubit foarte mult soţii, rudele şi pământul pe care au păşit, dăruind cea mai mare parte din sufletul lor iubirii lui Iisus. Pentru că, pe tot acest parcurs, s-au însoţit de rugăciune şi dreapta credinţă ca raţiune de a fi.

Destine săpate în Muntele Lungheriei

Sofia Koça s-a născut la 7 septembrie 1923, iar la 22 de ani s-a căsătorit cu Stefan, de meserie operator la cinematograful din Gjirokastra. Ea a lucrat până la pensionare ca vânzătoare şi croitoreasă. În anii două mii, când am cunoscut-o, era o bătrână pensionară care trăia singură în casa ei de piatră din cetate, cu igliţele, vechiul televizor şi cu pisica Cichita. Tricota, broda şi făcea hăinuţe pentru copii, pe care le vindea  la actualul Muzeu etnografic ce fusese cândva casa dictatorului Enver Hogea, situat la câţiva paşi mai încolo, pe străzile întortocheate de granit. La alţi câţiva metri, se află casa scriitorului Ismail Kadare, născut şi el în oraşul de piatră de pe Muntele Lungheriei, devenită în prezent, la rândul său, Muzeu memorial. Aceste fortăreţe de stâncă au modelat destine atât de diferite, încât simt că locul nu a ursit tuturor la fel, inventând mereu o altă poveste despre el însuşi. Cu toate astea, fiecare dintre cei trei a fost fericit în felul lui. Dictatorul a plecat la cele veşnice ca un despot împăcat cu propria conştiinţă, fără să răspundă niciodată pentru crimele sale, scriitorul se bucură de linişte şi de scrisul său, retras în Franţa, în admiraţia şi dragostea miilor de cititori, iar bătrâna se consola cu amintirile mari şi mici cât un veac şi cu prietenia vecinelor sale, băbuţe în haine negre, desprinse parcă din filmele greceşti. De fapt, în regiunea Gjirokastra trăieşte o importantă comunitate de greci minoritari, iar în ziua când m-am nimerit în vizită, comuna grecească din apropiere, Zagoria, îşi serba „data de naştere”. O vecină i-a adus un ziar dedicat sărbătorii din Zagoria, iar nepotul, un bărbat de vreo patruzeci de ani, care se mai îngrijea de ea din când în când, a trecut şi el pe la Sofia să-i dea bună ziua. Bătrâna nu se mai îndepărta prea mult de casă, deoarece avea un picior beteag şi se mişca greu din cauza unei maşini care a lovit-o pe când mergea la cimitir, la Stefan.

Încăperea în care şedeam la o dulceaţă, o cafea şi un pahar cu apă rece era cea a unui om simplu şi sărac, cu fotografii vechi şi milieuri, cu un televizor vechi, cu lămpi, şi o lampă de gătit cu gaz. Pensia era pe atunci foarte mică, circa 12.000 de leka, dar pentru ea era destul pentru că, mi-a spus, nu mănâncă, alături de alte alimente, mai mult de un kilogram de cartofi pe lună. Era bună, candidă, împăcată, nerevindicativă şi foarte credincioasă. De patru ani nu fusese la biserică, din cauza piciorului bolnav, dar, în casă, candela ardea tot timpul, iar ea nu uita niciodată să-şi îndrepte gândul şi rugăciunea către Dumnezeu. Există astfel de oameni care, se spune, atunci când se roagă, se topeşte zăpada. Un astfel de bun creştin era Sofia Koça, care s-a sprijinit ca pe un baston pe dreapta credinţă şi pe rugăciune. Fără să ştiu, poate chiar acest lucru mi-a purtat paşii către casa ei.

Orologii anacronice

Marika Ziu din Braşov era de pământ din Moscopole, de lângă Korcea, şi a venit în România la 20 de ani, prin 1955, să-şi caute tatăl. L-a găsit, dar l-a găsit şi pe soţul ei, ungurul Gabi Bokor, cu care se înţelegea în patru limbi: dialectul aromân, albaneză, maghiară şi română. Nu au avut copii, dar s-au îmbogăţit cu o sumedenie de nepoţi în România şi Albania. Povestea vieţii ei seamănă mult cu a doamnei Koça şi cu a miilor de bătrâni care au supravieţuit războiului, comunismului şi eliberării de sub comunism. Şi Sofia şi Marika au trăit timpul controlului totalitar, când scrisorile veneau gata citite, iar alimentele erau raţionalizate, însă, în ciuda restricţiilor, au avut un tonus şi o bunătate rar întâlnite. Poate Marika a fost ceva mai hărăzită de soartă, căci comunismul românesc nu a fost la fel de criminal precum acela din Albania. Sofia Koça nu a avut biserică şi preot, nu avea Paşte şi Crăciun, nici rochie de mireasă (interzisă de autorităţi), nici haine elegante. Una dintre puţinele bucurii ale Sofiei a fost că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, i-a putut cunoaşte pe italienii cantonaţi în Gjirokastra, care s-au dovedit a fi „băieţi buni şi civilizaţi şi aveau femei frumoase în armată”. La rândul ei, Marika a început prin anii ‘80 să-şi viziteze neamurile din Albania, care făceau eforturi supraomeneşti să-şi aprovizioneze frigiderul pentru întâlnirea cu ruda lor din România. Ea avea de-acum două patrii, iar credinţa a fost cea care i-a dat putere să le iubească pe amândouă ca pe părinţii ei. Şi cum să nu fie aşa, când Marika provenea din cea mai solidă fortăreaţă a ortodoxismului, Moscopole, unde ştim că, de veacuri, aromâncele îşi tatuau pe frunte semnul crucii ca gest al apărării împotriva islamizării şi ca mărturisire a lui Hristos. Însă, timpul nu a rămas pe loc pentru cele două octogenare, clepsidra lor nu se mai regăseşte în era ceasurilor electronice, oraşele lor nu mai arată la fel, iar picioarele lor nu mai pot merge la mormintele celor dragi. Însă, altundeva, pendula inimii bate şi acum la fel, în ritmul rugăciunii „Tatăl nostru”.

Am fost din nou, anul trecut, să văd casa Sofiei Koça, iar uşa mi-a fost deschisă de o tânără elegantă, care mi-a urat: „Welcome to Argyropolis Hotel!”

Maria Dobrescu