În cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, Florina Zaharia şi-a lansat volumul de poeme “Eua”, Editura Paralela 45, colecţia “Avanpost”. De la titlul volumului, până la modul său inedit de prezentare a evenimentului de lansare, cartea a născut întrebări şi curiozităţi în rândul cititorilor. Andra Rotaru a dialogat cu Florina Zaharia, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre ce înseamnă această „Eua” pentru autoarea sa.
În primul capitol, “biografiica”, odată personajul devenit o fiinţă vie, pare că tot ce aparent ar trebui să ţină de nişte ritmuri biologice, lui îi sunt străine, iar uneori îl apasă, şi chiar şi-ar dori să le respingă.
Ce să fac? Eua a cucerit 90% din teritoriul corpului. Sufletul s-a făcut mare, peste, deasupra, dedesubt, stângadreapta, printre. Sufletul a devenit o maşină psihică, a produs accidente şi s-a modificat în transfer. Abia atunci a început respingerea, golul s-a făcut gaură, absenţa s-a transformat în lipsă, mama în fiică, eu în ea. Aceste disperări psiho-senzoriale îşi depăşesc graniţele suflet-corp şi acţionează asupra vieţii exterioare, a celeilalte persoane. La Eua viaţa biologică pare să fie doar o piele a vieţii interioare saturată de imagini, de realităţi, puţin înfricoşată, cu un bagaj considerabil de angoase şi pansamente. Fizicul supurează înăuntru, iar rănile interioare sunt din ce în ce mai vizibile, mai biologice.
Momentul în care personajul acceptă că e o fiinţă, că acest lucru nu mai este un chin, este aproape întâmplător; personajul se bucură simplu, are gesturi feminine şi cochete: “genunchii apar sub rochiţă întâmplător şi cristalin/ ca dintr-o mică fericire”.
Aici a fost, de fapt, adevărata luptă: acceptarea fiinţei care se bucură, visează, se plimbă. Acceptarea ei într-un corp atât de încrâncenat cu o carne-zid a fost sfâşiere și derivă. Căderea a cuprins totul. Până la acel eu de frontieră care m-a salvat. La început a fost un borderline apărător care m-a lăsat să trec sau să revin la mine, apoi mi-am îngăduit bucuroasă un sine fals. Am reușit detaşarea. Suferinţa şi încrâncenarea au rămas la ea. Zâmbetul şi libertatea la mine.
Legătura dintre personajul care nu se simte, şi cel care se poate simţi, se face în momentele de neputinţă, de slăbiciune: “adun în trup diferite forme de slăbiciune/ mai active sau mai comode/ uneori inutile/ şi atunci trupul se instalează/ în ceea ce sunt.”
Legătura e foarte strânsă, uneori epuizantă. Cele două sunt unite ombilical. Înnodate ombilical. Ce le poate despărţi sunt stările limită când mama îşi protejează fiica şi invers. Visul e dezlipit brutal de fantasmă, carnea e smulsă de pe os, pielea nu mai poate acoperi pentru că s-a subţiat din ce în ce mai mult, până la destăinuire.
Există vreun refugiu pentru acest corp, din „eua”, căruia îi e frică şi e dezgustat de multe ori de el însuşi?
Exist eu. Corpul ei îl port eu, în timp ce ea a preluat mare parte din apăsarea mea psihică. Există între noi şi un joc: ne inversăm locurile, ne împărţim jetoanele depresive, anumite crize, remuşcările. Atunci apare şi scrisul. Casa noastră. Care a clarificat multe dintre descrierile lumii interioare pe care le-a găsit neclare. Frecvent, suferinţa provocată de poziţia depresivă este foarte puternică. “Prietena” noastră Melanie Klein o descrie ca pe un “sentiment insuportabil, persecutiv de vină care atrage o pedeapsă, în niciun caz iertare”. În această situaţie, poţi intra într-o stare maniacală care poate fi o formă de apărare. Aceasta este atenuată prin refuzul de a resimţi nevoia persoanei sau a obiectului pierdut. Refugiul ei am fost eu, dar n-a fost suficient.
Învelişul de carne poate deveni în “eua” personajul principal, căruia cel care există în acest înveliş îi opune rezistenţă. Când a început conştientizarea dintre cele două învelişuri sau forme de a umple un corp? Au existat şi perioade de prietenie între ele?
Nu știu de ce mi se pare că întrebările se repetă, parcă ai vrea de la mine să explic ceva şi eu tot amân. E o senzaţie corectă pentru că şi eu vreau să spun mai multe şi nu pot.
Conştientizarea a venit atunci când vina a devenit copleşitoare, atunci când nu a mai putut fi tolerată, atunci când starea paranoidă aducea nu numai în memorie, ci şi în braţe, privire şi gânduri, copilăria. Dacă prietenia înseamnă momente de desprindere și fugă sau de îmbinare perfectă, de intrare a sângelui în alt sânge, putem spune că da. Au fost momente când am acceptat să fiu ea nerenunțând vreodată la mine. Am fost împreună o eua și am experimentat un număr mare de inimi. În urma unui asemenea eveniment a apărut și cartea.
Cum face personajul diferenţa dintre trecut şi prezent?
Trecutul lui eua e singura formă de a percepe prezentul. Iar prezentul e infinitul ei. E o diferenţiere de simţuri, de atins cu degetele, cu clipitul. Aşa cum e cerul pentru mine. Pentru personaj însă, întunericul descrie cel mai clar trecerea de la trecut la prezent.
Ai încercat vreodată să te prefaci că tu eşti personajul? “nu ştiu dacă eu sunt ea./ uneori mă prefac că sunt”.
A fost dureros.
Ce simţi că aduce nou în scrisul tău, acest volum? Ce s-a întâmplat în decursul anilor în care ai scris volumul?
Am făcut un pact cu scrisul.
Am căpătat experienţă senzorială.
Scrisul meu miros, scrisul meu umed, scrisul meu pipăit mi-au dat un echilibru interior pe care nu ştiu să-l folosesc. Nu sunt obişnuită. Mă fâstâcesc şi refuz.
Eua nu a adus nimic nou, însă a reuşit să scoată din mine temeri, aversiuni, închistări. A preluat cu succes toate astea. Eua e îmbibată de lipsa echilibrului interior. Iar eu m-am eliberat. Am reuşit să înalţ zmeul…
Foarte, foarte interesant şi inedit. Felicitări Florinaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!
Te iubesc şi sunt mândră de tine.
Cezara Adamescu
Întotdeauna Florina m-a trimis prin scrisul ei la ceea ce tinereţea lui Rimbaud numea această trecere un „anotimp în infern”: „Mă voi întoarce, cu mădularele de fier, cu pielea sumbră, cu ochiul furios: după masca mea mă vor socoti dintr-o rasă puternică” La tinereţe „năvârliile, dezmăţul, descreierarea, cărora le ştiu toate pornirile şi dezastrele – întreaga mea povară e pusă jos”. Adică la picioarele voastre, ( dragi cititori, doar pentru voi scriem) Aşa cum poetul de mai sus, dar şi cel despre care am scris, au şi pus aproape totul în paginile despre care vorbim acum. Să-i preţuim poetei pornirea sa (fără neprihănire) – cu gândul că se vor mai naşte poeţi pe plai românesc! – „Cuvintele acestea sunt un poem” ( spunea J.L. Borges ). Poetul se cunoaşte după fascinaţia pe care o exercită asupra lui elementarul, simplul, şi efortul lui interior de a căuta cheia ideală a tuturor misterelor lumii”. Lucrul care nu vrei să se afle (spune o vorbă din popor) nu trebuie spus nimănui. „Cine a spus că aşteptarea e o tortură ne-a spus adevărul” (Machiavelli). Ca să ne mântuim trebuie să ducem până la capăt întrebarea Margaretei din Faust: „Sărmanul meu gând/S-a rătăcit./Sărmanul meu suflet/S-a risipit” Florina Zaharia e „Eua” din epopea odiseeană rescrisă la întoarcerea lui Ulisse în Ithaca sa. O salut de aici din zariştea crângului buzoian pregătit de iarnă.
Nu stiu decat din reactiile produse cate ceva despre EUA dar sesizez ca este o unduire in linia celorlalte respiratii practice.Si, daca le iau pe acestea ca reper as putea spune ca stiti sa va coordonati inteligent versul la muzica Eului.Poezia va locueste inlauntru Sinelui -exprimare pleonastica- iar risipirea ei in decor se face aproape carnal.Metafora, liant aprinderii facliei de sub invelis, va confera inaltime, originalitate si , as incerca o profetie, durata, multa durata in timp.Sesizez o frumoasa prietenie intre traire si vis. Transfigurarea fluxului trairilor, ornata frumos cu idei destul de sofisticate, o funie(eram sa zic un bici) impletit din nuante filozofico-psiho-bio(logice), tradeaza o mare posesie de combustie incinsa, persuasiva (na, ca m-am exprimat si eu sofisticat).Privind interviul, as zice ca in intregul sau-intrebari si raspunsuri – este un poem, o provocare pentru cititor.Imi place ca sunteti total dezbracata de corsetul prejudecatilor, originala pana la detasare de ambient, ca va asumati licentele poetice, ca sunteti cea mai ,,barbata,, feminina. Si eu, care candva va credeam un fir de papadie.!….Si ce splendoare minunata vad in imaginea picturala cand ,,genunchii apar de sub rochita intamplator si cristalin ca intr o mica fericire,,Un tablou de pus in rama.Si pe care mi l-as dori adjudecat la o eventuala licitatie.
Felicitari pentru acest regal poetic, sa fie intr -un ceas bun si un viitor plin de ,, succesuri,,!
pentru ca stii sa isi imprumute vietile sa si le schimbe ca pe niste rochite diafane
pentru ca joaca sotronul pe ranile bolnavilor de frumusete
pentru ca deseneaza craite intre crevasele femeilor care se prelungesc in inima ei cautandu-se
pentru ca reuseste detasarea doar pipaind literele
de-a-ndoaselea si pe furis
si pentru libertatea
de a-si asuma
eua,
pentru ca lasa sa ii curga din inima
in fiecare dintre noi,
drag si gand frumos!
Erata:
„pentru ca stie sa isi imprumute vietile…”
Draga Florina, citesc cu intarziere acest interviu, (am fost plecata si n-am avut internet), din care raman doar cu impresia ca e ceva foarte interesant si inedit, dar curiozitatea ramane intacta, nesatisfacuta pe deplin, pana te vei hotari sa-mi trimiti volumul prin internet ca sa ma dumiresc cu adevarat asupra mesajului acestei carti.
Olga Al. Diaconu