Costel Stancu s-a născut în 1970, la Vînju-Mare, judeţul Mehedinţi. În prezent locuieşte în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin și este membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa, al Asociației Culturale Direcția 9 și al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. A publicat volumele de poezie:”Terapia căderii în gol”, Editura Hestia, Timişoara, 1995; ”Dominic sau despre imitaţia umbrei”, Editura Hestia, Timişoara, 1995; ”Măştile solitudinii”, Editura Marineasa, Timişoara, 1997; ”Golurile din pine”, Editura Marineasa, Timişoara, 1998; ”Fluturele cu o singură aripă”, Editura Timpul, Reşiţa, 2000; ”Arta imaginaţiei”, antologie, Editura Vinea, Bucureşti, 2001; ”Cîntarul de apă”, Editura Marineasa, Timişoara, 2002; ”Vînătoarea promise”, Editura Marineasa, Timişoara, 2003; ”Ieşirea din peşteră”, Editura Marineasa, Timişoara, 2005; ”Înghiţitorul de creioan”, Editura Tim, Reşiţa, 2009; ”Evoluţi@ umană”, epigrame, Editura Tim, Reşiţa, 2009; ”Risipitorul de hîrtie”, Editura Tim, Reşiţa, 2015;”Ochiul din palmă”, antologie, Editura Mirador, Arad, 2017; ”Hoțul de ferestre”, Editura Mirador, Arad, 2019. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru Agenția de Carte, cu poetul Costel Stancu.
Întotdeauna mi s-a părut că poezia are modalități curioase de a-și face drum în (din) viața noastră, așa că spune-mi, te rog, când ai început să scrii și cum ai debutat?
Ai dreptate, poezia chiar are modalități curioase de a se insinua în viața omului și de a-l neliniști. Nimic nu prevestea faptul că eu voi scrie poezie. Dimpotrivă. Cînd trebuia să învăț pe de rost cîte un text din cartea de limba română, plus comentariile dictate la oră, mă apuca tristețea.
Îmi amintesc, cu rușine, că în școala gimnazială, pentru a ne răzbuna pe profesoara de limba română, îi puneam ace în perna de pe scaunul de la catedră. Sfîntă naivitate de copii neastîmpărați! Sărmana noastră victimă știa, pesemne, că la aritmetică te mai descurci cu calculatorul, dar dacă nu ai habar de literatura scrisă în limba ta, ești ca mort. Nu neapărat pentru ceilalți, cît pentru tine însuți. Culmea, doamna Brighitte, profesoara, era… etnic german. Dar ce-mi păsa mie? Atunci visam să ajung fotbalist. Aveam o colegă, poeta clasei, pe care o șicanam uneori. (Acum, ea nu mai scrie. Cînd ne întălnim, îmi spune: ,,vezi, Costele, ai rîs de mine și te-a pedepsit Dumnezeu!,, Mai bine rîdeam de Gicu Dobrin!)
Însă timpul are ciudatul obicei de a trece. Între cinsprezece și șaisprezece ani, după ce am ratat cu poarta goală(!), gîndul de a înnoda picioarele adversarilor pe terenul de fotbal îmi trecuse. Rămînînd fără un scop în viață, m-am hotărît să mă fac poet. Glumesc. Nici prin cap nu îmi trecea. A fost o întîmplare neprevăzută, că de cele prevăzute mă cam săturasem. Trebuia să merg la ziua de naștere a unui coleg. Acasă la părinții lui, sandvișuri cu unt, brînză și salam, suc Cico, muzică pe casete, colege cu care dansai blues în ideea de a simți vreun sfîrc rătăcit pe sub bluză. Dar să nu ne îndepărtăm de subiect! Deci, eram invitat la ziua unui coleg și, bineînțeles, trebuia să îi duc un cadou. Exista obiceiul (păgîn?) de a-i dărui o carte. Nici nu prea găseai mare lucru de cumpărat în anii optzeci. Părinții mei, să nu se facă de rîs, mi-au cumpărat o carte groasă. O carte subțire ar fi însemnat că sînt zgîrciți, cred. În ziua aniversării cu pricina, nu știu ce prostii am făcut, că nu m-au mai lăsat să mă duc. (Atenție, pe vremea aceea, copiii ascultau de părinți!). Probabil am fost supărat, nu mai știu. Cert e că, în firava mea bibliotecă de elev, s-a mai adăugat o carte: Șt. O. Iosif, Versuri. Și, la urmă, tălmăciți de el erau: Petofi, Heine, Holderlin, Schiller și alții. Nu știu ce demon m-a împins, dar mi-am băgat nasul unde nu îmi fierbea oala. Adică, am început să citesc din cartea aceea. Adolescentul Costel a fost fascinat de ceea ce citea acolo. Nu îmi venea să cred, am încercat să îl salvez, să mă dezic de el. Degeaba. Căzusem victimă traducerilor lui Șt. O. Iosif, romantismului german, ochilor frumoși cîntați de neiubiții poeți ai epocii trecute, stîncilor de pe care se aruncau nefericitele (încă) fecioare. Și așa a rămas și va rămîne pînă la sfîrșitul zilelor lui. Săracul!
O vorbă zice că nu ai cum umbla cu miere fără să îți lingi degetele. Uite așa, am început să scriu poezii, cu gîndul la codane imaginare. După un timp, mi se părea chiar că sînt mai inspirat decît înșiși autorii traduși de Șt. O. Iosif. Niște bieți începători! Bine, iluzia nu a durat mult. Am descoperit revistele literare, am început să merg la Cenaclul Literar Semenicul, din 1987, am cunoscut poeți, poezia adevărată, vie, a timpului în care trăiam. Am debutat la începutul anului 1988 în revista Semenicul, scoasă la Reșița. În acei ani, era ceva amețitor să publici într-o revistă. Semăna cu o beție din care nu te trezeai o lună. Semăna cu o fugă de acasă pînă în prima gară. Urcai în tren și nimeni nu te întreba de bilet. Ei, mai tîrziu m-au tot întrebat, dar asta e altceva. Atunci, nu. Poezia mi se părea o călătorie clandestină în visul acarului.
Cel mai recent volum pe care-l semnezi, „Hoțul de ferestre”, apare după o antologie de autor, „Ochiul din palmă”. Așadar, ai scris „Hoțul de ferestre” cu altă viziune poetică, mai relaxată sau mai responsabilă?
O antologie de autor e riscantă. Dar trebuie să riști, altfel nu poți greși. Și dacă nu greșești, nu ești om viu. Eu nu scriu cărți de poezie, ci poezii. Le adun, uneori, în volume, după cum simt. Nu am criterii. Aș înnebuni. Sau m-aș trezi de tot. Ceea ce nu doresc nimănui. Antologia „Ochiul din palmă” e alcătuită cu sufletul și mintea mea de la aproape cincizeci de ani. Un tînăr confrate, poet, îmi spunea că am lăsat pe dinafară unele poeme mai îndrăznețe din cărțile mele de început. Avea dreptate. După o vreme, ți-e teamă să mai încaleci armăsarii pe care îi struneai, cu ușurință, altădată. Și cînd te gîndești că îi călăreai fără șa… Cred că sînt la vîrsta literară a inutilelor precauții. Ce să faci, trebuie să treci și prin asta. Sper să mă întorc, cît mai repede, la anii frumoaselor nebunii.
„Hoțul de ferestre” este, în mare parte, cartea unei neîmpliniri. A unei iluzii mirobolante. Nu știu ce să spun despre ea. Mi-au venit poemele, le-am trăit, m-au durut, le-am scris, le-am trimis în lume. Nu aștept nimic de la ele, așa cum nu aștept nimic de la nicio poezie de-a mea. Cum am tot zis, le las să se descurce singure. Orice poezie e o călătorie inițiatică în mine însumi. Nu mă interesează capătul călătoriei, ci drumul. Acolo e misterul. Eu doar flutur batista în urma poeziilor mele. Și lăcrimez după fiecare. Nu aștept să revină acasă. Ar fi degeaba. Vor găsi acolo un meșter preocupat de alte surate de-ale lor, la fel de (ne)fericite.
Poetul Ion Chichere este o figură determinantă a traiectoriei tale poetice. În ce fel te-a influențat mai puternic, prin personalitatea lui sau prin poezia lui?
O, Doamne! Aș putea să îți povestesc despre mine și Ion Chichere o veșnicie de ani bisecți! El m-a bătut la cap să nu mă opresc din scris, eu nu aveam încredere în mine. Îmi era rușine că sînt poet, mi se părea că sînt de rîsul lumii nepoeticești. Chichere, dimpotrivă, era mîndru. Uneori, pînă la paroxism. Credea în poezie ca în singura evadare din temnița realului. Cum sînt unii oameni nebuni întru Hristos, așa era Ion Chichere nebun întru poezie. Poate nu întîmplător l-am cunoscut cînd avea 33 ani. Eu 17. Mă speria. Bea mult și scria sporadic. Pe unde apuca. Încă nu era băgat în seamă. Pe urmă, a băut puțin și a scris mult. Explozia sa lirică de după 1989, i-a lăsat pe mulți cu nisip în ochi. Unii văd neclar și azi. A fost maestrul meu, dar nu unul neutru, atotștiutor, poruncitor. Deși era un om al extremelor. Cînd îi plăcea ce scriai, te lăuda de te îmbujorai, cînd nu, nu te scăpa nici descîntecul. Lucram mult pe texte, aveam o uriașă încredere unul în judecata și sinceritatea celuilalt. Citeam poeziile cu voce tare. Le reciteam. Avea o enormă speranță în tinerii poeți. Îl durea cînd aceștia se lăsau de scris și dispăreau în desișul treburilor cotidiene. Of, să nu devin patetic, deși îmi place! Sînt supărat crunt pe Ion Chichere, a murit acum 15 ani și m-a lăsat singur. Așa ceva nu se face. Aveam atîtea proiecte împreună. Nu și moartea lui. Pun eu mîna pe el, mai devreme sau mai tîrziu. Să vezi atunci!
Trăiești în Reșița, un oraș care a dat mulți poeți buni, există speranțe ca tânăra generație să țină pasul cu numele importante care s-au remarcat până acum acolo?
Prin anii 70, scriitorul Arthur Silvestri, poposind în Reșița, într-un peripluu scriitoricesc prin țară și văzînd mulțimea de poeți din urbe, a lansat denumirea REȘIȚA-ORAȘUL CU POEȚI. Acest supranume s-a perpetuat și încă își mai are rostul. Trăim vremuri de migrație a tinerilor, atrași de mirajul orașelor mari. Nu pe nedrept. Printre ei și poeți promițători. Din păcate, unii scriitori au murit. Sînt multe locuri vacante, să zic așa. Însă sînt și tineri care rămîn și continuă să creeze literatură în Reșița. Pentru un oraș cu 60.000 locuitori, fost siderurgic, apariția unui tînăr poet de valoare, care trăiește și scrie aici, e o binecuvîntare. Noi îl avem în Cenaclul literar Semenicul. Se numește Christian Bistriceanu și va publica în această toamnă cea de-a doua carte de poezii. Evident, mai sînt și alții. Plecați prin lume, dar aparținînd, spiritual, acestui loc. Apoi, mai există mișcarea literară locală, stimulatoare. Nu am nici un dubiu că vor apărea și alte talente literare. Important este ca tinerii să nu se imite între ei. În orașele mici, trebuie căutată calitatea, nu cantitatea. Unul și bun.
Știu că scrii constant, deși, slavă Domnului, nu ești vreun grafoman, mai pregătești vreun volum de poezii pentru publicare? Ce mai înseamnă pentru tine (și pentru egoul poetic) o nouă carte de poezie publicată?
Scriu cînd simt nevoia să o fac. Nu am un program prestabilit. Ar fi culmea! M-am ferit să fiu rob al scrisului, de aceea am evitat jurnalistica. N-am habar cînd voi publica următoarea carte. Probabil, la timpul ei.
Deși, se pare, nu există timp. Cît despre ego-ul poetic… După atîtea apariții editoriale, lansări și relansări devine cam insensibil. La al zecelea copil, nu te mai îmbeți ca la primul. Mai ales dacă nici nu seamănă cu tine.
Pentru tine, ca scriitor, faptul că ai rămas la Reșița (ai urmat o carieră acolo, în cu totul alt domeniu) și nu ai plecat într-un centru universitar și cultural a fost un act de inspirație ori un act de împăcare cu sine și cu soarta?
Asta e ca întrebarea aceea de istorie post-factuală: dacă Cleopatra nu avea nasul atît de lung, ar mai fi iubit-o Antoniu? Nu știu ce să zic, așa a fost să fie. Nu am complexul provinciei. Mă sperie orașele mari. Știu, acolo se impart grăunțele de sare. Acolo ești căftănit, dacă ai noroc. Puteam să plec. În 1990, venisem din armată, eram tînăr poet promițător, nemînjit cu roșu, tunurile presei aveau nevoie de inocenți cărora, după cum s-a dovedit ulterior, tot vechii căprari le reglau tirul. Nu m-am dus. Nu am avut curaj. Dealtfel, cunoscîndu-mi firea, cred că mă pierdeam în promițătoarele decoruri postdecembriste. Trăiesc împăcat la Reșița, alături de ai mei. Pot trăi cu iluzii și aici.
Frumos, sincer, viu…