Ștefania Coșovei s-a născut la 27 decembrie 1960, în București. • Din 1979 până în 1999 lucrează în Televiziunea Română, Departamentul Film • Din 2002 lucrează la Muzeul Național al Literaturii Române, biroul Relații Publice și din 2014, ca asistent manager • În 2003 participă ca redactor la editarea site-ului www calendarnichita.ro, site dedicat Anului Nichita Stănescu – 2003. Redactor al site-ului Uniunii Scriitorilor din România, www.uniuneascriitorilor.ro • Debut în presa literară : Revista Art Panorama – 1998 • Colaborări: Contrapunct, Art Panorama, Contemporanul – Ideea Europeană, Ziua Literară, Tomis, Itinerar, Viaţa Românească, Calende, Revista Sud, Luceafărul, Literatorul • Din 2007 redactor la revista EUROMUSEUM, revistă editată de Muzeul Național al Literaturii Române din București • Coparticipant la proiectul „Seri de literatură şi muzică la Cafeneaua La Muzeu” Cărți publicate: • Les annés folles du socialisme, proză scurtă (împreună cu Traian T. Coșovei), Ed. Eminescu, 2000. 108 Ștefania Coșovei • De la Piedras Negras la Nuevo Leon, balade mexicane povestite din auzite, traduceri, editura Aritmos, 2002. • Institutul de glasuri, antologie de versuri de Traian T. Coșovei, ediție îngrijită, Ed. Cartea Românească, 2002. • Deziluziiiluzii, roman, debut, Ed. Semne, 2002, carte nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor, 2002. • Repetiție fără orchestră – în colaborare, antologie de proză realizată de Horia Gârbea, Editura Limes, 2004. • Diferența de a fi, proză scurtă, Editura Tomis, 2004 • Diferența de a fi, proză scurtă, Editura LiterNet, 2006 • Golful porcilor, roman, Editura MLR, 2006 • Anotimpul dropiilor, proză scurtă, Editura Tracus Arte, 2008 • Ochelarii de fum – antologie de proză realizată de Doina Ruşti, Editura Cartex (2011). Efectul de Madreperla, Editura Tracus Arte, 2016. Premii literare: • Premiul special al juriului la Festivalul de poezie Miron Radu Paraschivescu, Vălenii de Munte, 2oo2. • Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pentru romanul Golful porcilor (2006) Din 2005, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Secţia Proză, Bucureşti. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitoarea Ștefania Coșovei.
V-am cunoscut în urmă cu mai bine de 7 ani la un eveniment ce se desfășura în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române din Bulevardul Dacia. Se spune că ”omul sfințește locul”, vă lipsește, totuși, locul acela? Cum arată o zi din viața dumneavoastră la Muzeul Național al Literaturii Române din București?
Am sfințit noi locul în Dacia 12, ce l-am sfințit până au venit unii… alții… cu un ordin de evacuare. Se întâmpla prin august 2014, când tocmai fusese numit director Ioan Cristescu. Frumoasă primire a mai avut! El visa la lucruri mari, cum ar fi hologramele lui Nichita Stănescu, Eminescu, Arghezi, plimbându-se prin muzeu și realitatea l-a întâmpinat cu o notificare de la noul proprietar prin care ni se aducea la cunoștință că ne taie curentul, apa…Ce dacă rămâneau manuscrisele lui Eminescu, Proust, Thomas Mann, Paul Valery, Papini, Ungaretti în condiții improprii? Cui mai păsa?
Așa că, sfințit sau nu, am părăsit locul. Am împachetat literatura română, ca pe o bocceluță de amintiri nefolositoare societății românești (deh, literatura nu aduce voturi!) și, conștiincioși, l-am despachetat în sediul dăruit cu ”mărinimie” de primarul capitalei din acele vremi: închisoarea de maximă siguranță Casa Presei – fosta redacție a ziarului Scânteia! Un coșmar atât de lung, încât nu ne mai puteam trezi. Dar mai voiam să ne trezim? Ne resemnasem: era curat, călduț, spațios, proaspăt renovat, departe de inima culturală a orașului… cine naiba să vină la un vernisaj sau la o lansare de carte în Casa Scânteii, aproape de calea ferată?!
Un singur om, însă, nu s-a resemnat în acest ”călduț”: noul director, Ioan Cristescu. Au urmat doi ani de alte și alte petiții, memorii către mai marii zilei, promisiuni, emisiuni tv, indignări mai mult sau mai puțin jucate, minciuni, trădări, vorbe… vorbe! În tot acest timp, noi ne-am văzut de ceea ce știam noi să facem: conservarea, restaurarea și promovarea literaturii române și a valorilor sale.
Și recunoașterea venit. Avem două sedii grandioase, de nivel european (spune gura lumii), în Crețulescu nr 8 și în Calea Griviței 64-66, iar Muzeul Național al Literaturii Române a devenit unul dintre cei mai importanți organizatori de evenimente culturale, care acoperă domenii din ce în ce mai variate, de la festivaluri, lecturi de poezie, spectacole de teatru, muzică, proiecții de film, la expoziții internaționale și evenimente dedicate mediului academic românesc, dar și de dincolo de granițe.
Așa că, în luminoasele birouri din Griviței 64-66, o zi din viața mea e ca o proză scurtă: nu mă plictisesc niciodată.
Deși au trecut trei ani de la cea mai recentă apariție editorială (2016, editura Tracus Arte), „Efectul de Madreperla” e încă puternic. Ce vă inspiră și când credeți că vom putea citi o nouă carte semnată Ștefania Coșovei?
Luminile sunt tot mai mici, iar norii risipiți și risipitori îmi dau ghes să scriu teatru. Dintotdeauna m-a fascinat teatrul, această iubire nemărturisită, acest miraj care ne alunecă noapte de noapte printre degete – un labirint de neliniști, îngeri și demoni care ni se pare atât de la îndemână, dar despre care nu știm aproape nimic. Da, mi-aș petrece acest anotimp cu personajele unei piese de teatru, pentru că mereu e câte ceva în trecutul nostru de retrăit altfel…
Cum se vede, din perspectiva dumneavoastră discretă, dar bine conectată, lumea literară din România lui 2019, unde suntem și unde vom ajunge?
Iubesc literatura română și cred în ea. Și mă încred, mai cu seamă, în tânărul poet român. Cioran spunea că soluția ca românii să se salveze din malul stagnării este numai ”o schimbare la față”, o ieșire subită și violentă de afirmare a propriilor valori: ”Culturile mici n-au o valoare decât în măsura în care încearcă să-și înfrângă legea lor, să se descătușeze dintr-o condamnare care le fixează în cămașa de forță a anonimatului. Legile vieții sunt unele la culturile mari și altele la cele mici”. Și lumea literară românească a înțeles bine asta redescoperind voluptatea de a spune o poveste, ieșirea din real prin refugiu în tărâmul imaginar, ori a realismului magic, cultivarea fabulosului, a poveștii…
Apetitul pentru poveste umbrește tot mai mult monotonia ficțiunilor autenticiste, nevoia de poveste este tot mai mare. Căci ”numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată.”
Sunteți implicată în organizarea mai multor evenimente internaționale care au loc la București. Spuneți-mi, vă rog, figura cărui scriitor străin v-a impresionat sau ce întâmplare cu vreunul dintre oaspeții din afara țării o păstrați ca fiind memorabilă?
Mi-a dat mult timp insomnii întâlnirea cu Amos Oz. Pentru că știa să se uite la oameni.
Închei cu versurile lui Traian T. Coșovei: „Am închis ochii și am auzit cum nimeni nu se gândește la mine”. Se mai gândesc oamenii la poezie? Credeți că opera lui Traian T. Coșovei este receptată așa cum merită?
Chiar dacă nu se gândesc ei la ea, se gândește poezia la oameni. Nu la toți, căci, după cum spunea e.e. cummings, poezia nu e pentru toată lumea. Și nici Traian nu era pentru toți. Consider că atât timp cât voi, Direcția 9, îi duceți numele și opera mai departe, poezia lui Traian T Coșovei va fi ca o creangă de cireș răbdătoare. Adică va înflori în fiecare an până la sfârșitul tuturor anotimpurilor.
