Claudiu Komartin (n. 1983, București) este, începând din 2010, redactor-șef al revistei „Poesis internațional” și al Casei de editură Max Blecher. A publicat volumele de poezie: Păpușarul și alte insomnii (Vinea, 2003, 2007), Circul domestic (Cartea Românească, 2005), Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009, 2010), Cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013), Dezmembrați (Casa de Editură Max Blecher, 2015, volum semnat cu heteronimul Adriana Carrasco) și antologia Maeștrii unei arte muribunde. Poeme 2010-2017 (Cartier, 2017, 2018). Pentru cărțile sale a primit Premiul „Mihai Eminescu” Opus Primum (2004), Premiul Academiei Române pentru poezie (2007), Premiul pentru literatură acordat de PEN România (2018). Volumele sale au fost traduse în germană (2012), sârbă (2015), turcă (2015) și bulgară (2017). Coautor a două texte care au stat la baza unor piese de teatru, a tradus în limba română șase cărți de proză și patru de poezie (Kurt Vonnegut, JMG Le Clézio, Tahar Ben Jelloun, Philippe Claudel, Gheorghi Gospodinov, Gökçenur Ç. ș.a.). A editat și îngrijit aproape o sută de cărți și antologii de poezie românească și mondială, printre care O anumită căldură umană de Vasile Petre Fati (Casa de Editură Max Blecher, 2016), Oameni obosiți de Andrei Bodiu (Cartier, 2016), Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (Cartier, 2018) și Orgi și altare demontate. Poeme alese (1968-2018) (Cartier, 2019) de Constantin Abăluță. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Claudiu Komartin.
Trăiești (și) în câmpul literaturii de peste un deceniu și jumătate. Ce sentimente îți trezește perioada asta? Crezi că poezia (autentică) și-a păstrat puterea de a schimba lumea?
Sincer să fiu, am avut mereu îndoieli în legătură cu ceea ce tu numești „puterea de a schimba lumea” a poeziei. Sigur, am vrut să cred asta de multe ori, și am acționat ca atare – atât în scrisul meu, cât și în activitățile „conexe” (îți dai seama că folosesc cuvântul ăsta mai degrabă ironic, fiindcă eu cred că tot ceea ce am făcut ca traducător, organizator de evenimente și editor nu poate fi desprins de propria literatură, care a fost ba infuzată de scrisul altora și de toate lucrurile pe care le-am mediat, ba – uneori, pentru perioade de timp asumabile – ecranată de activitățile așa-zis secundare). Au fost ani plini, în care s-au întâmplat, de unde am privit și privesc eu lucrurile, evoluții pasionante, dar au avut loc și niște scăderi și retrageri ale „literarului”, datorate și felului în care a evoluat în anii ăștia lumea (la nivel românesc, dar și global), și emergenței lumii virtuale, care a schimbat pe alocuri regula jocului, conducând la declinul inexorabil al tipăriturilor… Cum nu am un termen de comparație în epocile anterioare decât din cărți și istorii ale altora, sunt înclinat să spun că poezia (și, într-un sens extins, cultura scrisă) a pierdut sau a părăsit niște poziții (roluri?) pe care le ocupa în societate – dar de fapt cred că în bună măsură ele au suferit niște transformări. E de ajuns să ai lecturi în fața câtorva sute de oameni tineri la Nocturnele ARCEN sau la Street Delivery, cum mi s-a întâmplat în ultimii doi-trei ani, și să înregistrezi lucid faptul că Institutul Blecher, clubul de lectură pe care l-am pornit în septembrie 2009, încă are audiență și un public constant de câteva zeci de inși care vin duminică de duminică să asculte poezie ca să nu disperi sau să te avânți în predicțiile alarmiste ale multora. Poezia își reinventează posibilitățile de a se face auzită și își găsește modulații specifice epocii și obișnuințelor noilor generații. Se întâmplă lucruri palpitante în discursurile celor care au acum vârste cuprinse între șaisprezece și treizeci de ani (au citit la ultimele două ediții ale Institutului Blecher doi poeți de clasa a X-a care sunt promisiuni substanțiale), eu nu mă tem că nu există viitor pentru povestea asta a noastră, mi-e teamă numai să nu cumva să ajung, ca atâția dintre scriitorii care ne-au precedat, să nu mai înțeleg nimic din (și, în consecință, să mă blazez și să nu mă mai intereseze) noutățile psiho-sociale, de limbaj și de atitudine pe care le aduc și le impun cei ce vin.
Zece ani de Institutul Blecher și nouă ani de „Poesis Internațional”, revista anului 2018 la recenta Gală APLER, sunt iată borne exemplare din biografia ta literară. Ce motor te angrenează și te menține viu și entuziast în susținerea acestor proiecte la cele mai ridicate standarde ?
Cred că e o formă de autoprezervare. Unii se apucă de diete sănătoase, au un regim de viață impecabil, alții își pun felii de castraveți pe ochi înainte de culcare să nu facă pungi, eu mă țin de lucrurile astea în primul rând ca să rămân angrenat în fenomen și să contribui la menținerea unui status-quo. Sigur, poți să faci asta și pe cont propriu și fără să te înconjuri de nimeni, dar personal am simțit nevoia asta (ca să nu-i zic pretențios „chemarea”) de a organiza spațiile și contextele în care multiplicitatea de prezențe și personalități care fac din literatură o lume diversă și vitală să-și găsească un țărm și să primească o încurajare (sau confirmări) pe care establishmentul învechit și falimentar nu mai e în stare, cam de la începutul acestui secol, să le ofere.
Pe lângă numele unora ca Ion Caraion și Geo Dumitrescu, antologia-poveste Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului, apărută la Editura Cartier în 2018, aduce în prim-plan poeți fabuloși, care, la aproape un secol de la nașterea lor, au supraviețuit, mulți dintre ei, doar în memoria unor cercuri restrânse. Crezi că poeți ca Dimitrie Stelaru sau Constant Tonegaru vor fi cu adevărat recuperați de canonul literar? Ce ar însemna această recuperare necesară pentru literatura română vie de azi?
Canonul e stabilit și sigilat, și de altfel nu cred că mai interesează pe nimeni din afara mediului academic și al făcătorilor de manuale școlare. Nu ne atașăm de scriitori fiindcă sunt „canonici”, ci fiindcă literatura lor ne spune ceva important la nivel personal, care poate funcționa ca un colac de salvare în vremuri tulburi. Uită-te, înainte de oricine altcineva, la Max Blecher. A intrat el în canon, deși a fost recuperat în ultimele decenii și e azi nu doar unul dintre cei mai traduși și mai admirați scriitori români, dar și un reper formidabil pentru ultimele promoții? Nu cred. E unul dintre acei autori care îi amprentează durabil pe cei ce-l descoperă și un scriitor superior din multe puncte de vedere faimelor literaturii române din perioada în care a trăit și a scris, dar literatura lui a rămas o curiozitate, o extravaganță pentru pasionați. L-aș putea menționa aici și pe bizarul și extraordinarul Alexandru Monciu-Sudinski, autorul unui volum de povestiri aproape necunoscut, Rebarbor. În ce-i privește pe poeții generației războiului, cea mai lipsită de noroc promoție din literatura asta, nu numai că istoria i-a terciuit (în primul rând pe Tonegaru, poet exemplar, mort la nici treizeci și trei de ani din cauza bătăilor încasate în închisoare), dar nici contemporaneitatea nu e tocmai grațioasă cu ei. Dar cine să-i pună acolo unde le-ar fi locul în istoria literaturii? Nicolae Manolescu, a cărui marotă e, de zece ani încoace, să-l impună pe țucălarul de Chifu ca mare scriitor contemporan? Nu, nu e cazul. Poate că antologia mea îi va readuce pe câțiva dintre poeții generației 40 în atenția scriitorilor și cititorilor tineri de azi, care, după câte am văzut, n-aveau habar de cei mai mulți dintre ei. Până și Geo Dumitrescu, poet valoros, care e, cel puțin pentru Libertatea de a trage cu pușca, o bornă a poeziei noastre de la mijlocul secolului trecut, a fost aproape cu desăvârșire uitat. Caraion la fel, despre Stelaru se vorbește ca despre un boem legendar, dar pe necitite, nu mai zic de Ben. Corlaciu sau de Iordan Chimet, la cărțile cărora țin și mă reîntorc. Partea bună e că poeți tineri de azi găsesc corespondențe și asimilează ce le prinde bine din scrisul acestor poeți prin intermediul cărții pe care am făcut-o și în care i-am recuperat cu ce aveau mai bun. A fost o injecție utilă, de nu chiar necesară, ce va întări, poate, un sistem imunitar slăbit. Un gest care a pus în discuție memoria noastră ferfenițită. O fi mult, o fi puțin?
Traduci literatură din limbile franceză și engleză. Ce te-a determinat să te orientezi către traducerea textelor literare? Care este statutul traducătorului Komartin în fața poetului Komartin?
Am zis și mai devreme că traducerea e o parte importantă a profilului meu de scriitor. Îmi prinde bine să fac asta din o droaie de motive – în primul rând, îmi scoate în cale impasuri din care sunt obligat să ies folosind calitățile pe care le am ca cititor pătimaș și poet. În al doilea rând, tot ce traduci trece prin niște filtre complicate ale spiritului tău și poți avea norocul după o vreme să realizezi ce au lăsat în tine la nivel profund textele pe care le-ai transpus în limba în care scrii, ce ai asimilat și lucrează subreptice în practica textuală proprie.
Performance-ul poetic are șanse să mărească publicul de poezie? Unde vezi literatura noastră peste un deceniu și jumătate? Cui i se va mai putea adresa? Ești pesimist sau optimist față de viitorul atât de volatil al receptării literaturii în spațiile publice și virtuale?
Uite că mă credeam în fața ultimei tale întrebări, gâfâind deja, și ea e de fapt un mănunchi de-ntrebări. Performance-ul e o șansă a poeziei de a ajunge la public alfel decât prin lectura care se petrece în intimitate. Pui la bătaie și alte calități, dacă ai disponibilitatea și înzestrarea pentru asta. Să nu uităm de unde vine poezia, și de istoria ei (cel puțin în occident) care este, cum s-ar zice azi, „performativă”, de la poeții latini care-și declamau versurile, trecând prin trubaduri și menestreli medievali și ajungând la întreaga tradiție a barzilor, deveniți în ultimii cincizeci de ani performeri, artiști de slam sau spoken word. Nu mai vorbim de culturile preponderent orale din unele părți ale Africii și ale Asiei, unde nu există o distincție tranșantă între poezie scrisă și rostită. Cred că literatura noastră (și, în general, literatura lumii) va fi, dacă nu este deja, mai subțire (în ambele sensuri ale cuvântului), adică mai emancipată și mai nonșalantă, mai puțin normată, dar și mai superficială (în sensul istoric al conectării la tradiție dat de T.S. Eliot), interesată într-o mult mai mică măsură de „estetic” sau „literar”, cât de unele opoziții fundamentale de care lumea de azi e tot mai preocupată: corect-incorect, angajat-neangajat, personal-impersonal, adevărat-fals. Dar scriitorii excepționali vor fi la fel de mulți – sau de puțini – ca azi. De aceea, nu-mi însoțesc această predicție, poate fără acoperire, de pesimism – e doar o etapă, se va trece și peste ea cum s-a trecut peste atâtea altele, și-apoi cine poate spune ce-o să urmeze?
