Astăzi, 16 noiembrie 2010, ora 18.00, la Librăria Dalles din Bucureşti (B-dul Nicolae Bălcescu, nr. 18) va avea loc lansarea romanului “Nimeni sau fumătorul de pipă”, primul roman în limba română scris de Claudiu Soare, apărut la Editura Cartea Românească, în colecţia „Proză”. Volumul va fi prezentat de Bianca Burţa-Cernat şi de Daniel Cristea-Enache. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre acest roman.
Volumul se deschide cu un incident cumplit. Aşteptarea din bar a personajului este întreruptă de evenimentele care transformă o atmosferă predominant statică, într-una a tensiunii. Imediat după incident, lucrurile reintră pe un făgaş firesc, iar dialogurile par ironice, datorită absurdului situaţiei.
Lucrurile nu intră sub nicio formă în firesc, dimpotrivă: întâmplarea morţii lui André declanşează manifestările, inaccesibile nouă, ale hazardului obiectiv care stă ascuns în faldurile transparente ale realităţii; tot ce urmează ţine de capriciile ficţiunii, substanţa (fiindul, dacă vreţi) existenţei, a acestui abandon metafizic. Omul este o creatură care îşi confundă destinul cu destinul personajului pe care şi-l creează în viaţă despre sine; încet-încet, acest personaj pune stăpânire pe noi, tot ce va rămâne din noi la sfârşit va fi «el», acest personaj închipuit. După incidentul din bar, care nu este decât un pretext pentru a obliga ficţiunea să îşi afişeze discursul, cartea intră sub incidenţa miraculosului, a elementului magic cu oglinzi deformate, care îi arată pe toţi aşa cum ar vrea să fie şi deloc aşa cum sunt, deci le arată personajul ideal pe care şi l-au confecţionat în minte (pentru nevoi sublime, să zicem)… Dialogurile par ironice, dar în orice stadiu al delirului dialogurile par ironice…
Întâmplarea cu zarul nu este singulară. Ea apare ulterior şi în povestirea altor personaje, dar are o cu totul altă dimensiune. Se poate vorbi de o ciclicitate a hazardului, care traversează vieţile personajelor?
În măsura în care amintirea poate fi o probă de ciclicitate… Dar, nu, hazardul nu poartă filozofia cutiei de conserve, adică a logicii noastre justificative, şi nici corvoada memoriei. Dacă aţi remarcat, vieţile personajelor sunt duble, uneori fără ca ele însele să realizeze lucrul acesta – şi asta dovedeşte că hazardul este mai degrabă visat, ceea ce în carte se produce cu asupra măsură: toţi cei ce visează au parte de victoria împotriva iluziei (una din porţile ficţiunii), astfel realitatea devine un aliat paradoxal, iraţional (pentru că aparent), până la urmă, împotriva agresivităţii visului. Stăpânul visului şi regele amintirii nu este hazardul, este Nimeni, care nu recunoaşte şi nu practică niciun fel de argument, exact ca în gestul gratuit al zarului aruncat în văzduh.
Cum arată “femeia unei singure invitaţii”?
«Femeia unei singure invitaţii»… Dacă aş fi trivial v-aş descri-o, dar cum am întâlnit-o de atâtea ori nu vă pot spune decât că este un fel de Fata Morgana care poartă acelaşi trup, însă, o mie şi unu de chipuri…
Personajul feminin Maite are o forţă de seducţie destul de mare în faţa bărbaţilor. Nu puneţi accentul, însă, pe detalii fizice sau pe cele ce ar decurge din descrierea acestei forţe pe care o emană, pe atributele corporale. Cât de important a fost pentru dvs., ca autor, să vă folosiţi de astfel de tensiuni subliminale (în mare parte), pentru cititori?
Intrarea în detaliile corporale, emoţionale, alunecarea trandafirie în romanţă, în povestea de dragoste clasică, toate acestea presupun complicitatea superficială cu un tip de cititor anume, pe care eu vreau să îl evit, fiindcă nu mă interesează best seller-ul insipid. Ne îndrăgostim în funcţie de umorile şi de exasperările neantului pe care îl purtăm în noi, pentru ca înţelesul obscur al fiecăruia dintre noi să se poată manifesta, să îşi poată dezvălui «misiunea», rolul «subliminal» în viaţă. Pe Maite am zugrăvit-o la modul elementar fiindcă aparţine lui Nimeni (sau Fumătorului de pipă), care o şi răpeşte (cu subterfugii paranormale, dacă îmi este îngăduit), o transferă în absenţa ficţiunii, în falsa poveste de iubire care nu are nevoie de niciun adevăr. Cititorul trebuie să înţeleagă faptul că orice femeie prezentă într-o ficţiune îi sugerează alergarea exasperată în viaţă după o femeie pe care a pierdut-o fără să o fi cunoscut, sau care i-a fost răpită fără să o fi avut lângă el.
Într-o poveste aparent reală, cadrele de început îşi schimbă înfăţişarea, iar personajele capătă gesturi hilare. Nici văduva lui Andre şi nici Maite nu mai sunt ceea ce păreau, încât, dialogurile despre spirite şi forţe oculte pun stăpânire pe imaginaţia cititorului…
Dacă aţi remarcat bine, avem de a face cu false personaje, cu personaje care se proiectează pe sine, la modul ideal, într-o lume închipuită, guvernată de legile infidele, satirice, ale visului. Dar pătrarul de activitate mentală necontaminat de frustrare (al omului, al cititorului real) este şi el bântuit: în el suntem miliardari, miniştri, profesori de teozofie, preşedinţi de bloc, top modele, napoleoni sau scriitori celebri, adică tot ce nu avem curajul să mărturisim ori să facem public, lucruri de maximă importanţă intimă. Iată unde era de găsit «misterul» omenesc. Întâlnirea dintre o umbrelă şi o maşină de scris pe masa de operaţie a lui Lautréamont se petrece astăzi în acest tip de «confesiune», în delir, între scriitorul de literatură şi masa de cititori anonimi care au impresia, ba chiar convingerea, că se «instruiesc» înghiţind ceea ce ar trebui mai degrabă să suporte preoţii în confesional. Pretextul forţelor oculte era necesar în carte, în general cititorul are nevoie de o explicaţie ultimă…
Ce înseamnă dispariţia pentru personaje? Ce legătură are aceasta cu “spiritul călăuzitor”?
Dispariţia este o moarte de care nu mori – şi personajele ştiu asta –, eşti parcă transferat în neant. De fapt, am pus în contrapunct reprezentantul neantului, pe Nimeni (sau Fumătorul de pipă), şi duhul care ne guvernează pe fiecare, «spiritul călăuzitor», a cărui prezenţă era cu atât mai necesară cu cât «omul este un mamifer trist, care se piaptănă», cum zice César Vallejo, adică este o fiinţă mult mai întâmplătoare decât ne imaginăm – şi depinde îngrozitor de profundul discernământ care ne călăuzeşte din adâncurile personale (putem vorbi de subconştient, dar în cazul acesta acceptăm faptul că la suprafaţă suntem de-a dreptul idioţi…). Joshua, «spiritul călăuzitor» care i se arată (atoateştiutor) lui Claudio, este în fapt un personaj ambiguu, confuz, purtător a două chipuri, incapabil de binele absolut visat cu lăcomie de religioşi. Aţi remarcat că mai toate personajele sunt la curent cu detaliile dispariţiei lui Maite. De ce? E un fel de a-i sugera cititorului că «un triunghi al Bermudelor ne pândeşte pe fiecare, îl purtăm în noi adormit până în ziua în care o chemare urcând din cealaltă faţă a vieţii, din spatele oglinzii, îl trezeşte» (am citat din carte). Personajele îşi joacă propria dispariţie în fantasmă, acolo unde dispariţia este ceva firesc, ca un somn de după-amiază.
Dacă o persoană dispare, există vreo interdicţie de a o căuta? Ce se poate întâmpla dacă îţi doreşti să intri în lumea în care s-a refugiat celălalt?
Răspunsurile oneste la astfel de întrebări sunt (toate) de găsit în celebra carte Despre spirite, a lui Allan Kardec, marele spiritist şi medium al secolului XIX. Nu ştiu dacă s-a tradus în română, dar este cu adevărat revelatorie. În ceea ce mă priveşte (ca medium de noapte), dacă cel ce s-a refugiat într-o lume asunsă nu te cheamă, nu te poţi apropia de el decât violentându-l, violând o interdicţie pe care însuşi spiritul care îl locuieşte o ridică – şi până la urmă reuşeşti, dar distrugându-l pe celălalt.
Din când în când mărturiile personajelor par că încalcă unele reguli ale prieteniei pentru ca, ulterior, realitatea să joace feste celor care au acceptat asemenea mărturii. Unde e graniţa care desparte ceea ce este credibil, de ceea ce nu poate fi credibil?
Această graniţă nu există, pentru că autorul nu suportă morala, acest rău al vanităţii, iar contradicţia e doar aparentă, chiar şi în realitatea de zi cu zi. Am evitat în mod deliberat calcul denotativ al relaţiilor omeneşti, la urma urmei farmecul oricărei poveşti stă în aberaţie, în ineditul care destituie prejudecăţile pe care ne fundamentăm agitaţia zilnică. Sensul întâlnirii personajelor în cartea de faţă ţine de logica magică a haosului, a ceea ce stă în spatele coerenţei; am încercat de fapt să «dezumanizez» personajele, să le despart de «omenesc, prea omenescul» denunţat de Nietzsche şi pe care astăzi cei mai mulţi prozatori (dar, parcă, dintotdeauna, în modernitate) se străduiesc să îl descrie minuţios. Recunosc că uneori am redus conceptul de personaj la caricatură – însă trebuia ca punctul de vedere (autoficţional) al autorului să asigure firul roşu al relatării. Aşa a fost dictat…
Cum percep personajele atracţia care apare între ele, starea de a fi îndrăgostit? Ce efect are ea asupra fricii?
În ochii bărbaţilor de pe stradă vezi uneori filmul scenelor de dragoste pe care ei le trăiesc, bucurându-se în sine, cu unele dintre femeile trecătoare. Nimic nu egalează resemnarea sau oftatul acestor despărţiri. Altminteri, o femeie suspicioasă, întorcându-şi ofensată privirile de la bărbatul care o fixează, este o fiinţă care nu cunoaşte ştiinţa vindecării de frică. Iată de ce, în atitudinea acelei femei, bărbatul joacă inconştient rolul neantului. Singurătatea lui pare neajutorată, în timp ce singurătatea ei mulţumită, hrănită de frumuseţe, pare jignită. Să ne aducem aminte exclamaţia plină de sugestii a Annei de Noailles: „Singurătate, dubla singurătate în care ni se ascund amanţii.”
Starea de după scrierea unui roman se aseamănă cu vreo altă emoţie?
Alexandru Paleologu mărturisea că momente mai voluptuoase decât cele pe care le trăia când scria o pagină reuşită nu a cunoscut în viaţă. E un punct de vedere… aristocratic, aş zice eu. Terminând cartea de faţă, un imens sentiment de libertate m-a cuprins (şi nu de eliberare), de parcă reuşisem să alcătuiesc geografia Europei «furate de Taur», cum spunea poetul… Cred că numai în îndrăgostire poţi trăi aşa ceva – şi în general tot ce reuşeşti să smulgi neantului prin creaţie este o reuşită a întoarcerii la momentul acela incredibil când te îndrăgosteşti. Restul este o poveste de iubire cu infideli.
