Mihail Păunescu este câştigătorul Concursului de debut al Editurii Cartea Românească pe anul 2017. Romanul „Ultimile luni din viața lui Achim Ioachim” a apărut editorial în noiembrie 2018 (lansat la Targul de carte Gaudeamus). ”Câştigătorul Concursului de debut al Editurii Cartea Românească pe anul 2017, tânărul Mihail Păunescu, este un prozator care, deşi încă aflat în formare, stăpâneşte deja instrumentele prin intermediul cărora poate transforma povestea de viaţă în roman. Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim, romanul cu care acum pătrunde în literatură, este o construcţie meticuloasă, atentă la detalii şi care, fără să neglijeze personajele sociale marginale, caută să surprindă fărâma de diamant care zace, adesea neştiută, în fiecare dintre ele. Fără să fie un moralist, această privire în sus a lui Mihail Păunescu, umorul şi seninătatea cu care se desprinde de epifenomen, îl diferenţiază de mizerabilismul insuportabil al multora dintre colegii săi de generaţie. Proza sa are o miză, alta decât exhibiţia unui ego atrofiat, iar asta mă face să privesc cu speranţă viitorul său literar.”- Răzvan Voncu. Simona Ioniță a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Mihail Păunescu.
Sunteți artist plastic și profesor. Ați debutat în literatură în urma unui concurs. De când ați început să scrieți?
O! M-am apucat de scris foarte târziu, la 38 de ani, ceea ce, în treacăt fie spus, a fost o greșeală. Se spune că învățăm să scriem citind. E un adevăr, dar numai parțial. Eu cred – de fapt, știu acum – că învățăm să scriem citind și scriind, deopotrivă. Cele două activități sunt interconectate și esențiale pentru oricine vrea să scrie. Nu știu dacă în egală măsură, dar tot trebuie să ne încercăm din când în când condeiul. Să ne păstrăm calzi. De aceea, la început, am și întâmpinat mari dificultăți în redactarea cărții. A trebuit, cum se spune, să recuperez teren. N-a fost ușor. Asta fiindcă am tot amânat momentul în care să mă așez la masa de scris, gândindu-mă că, înainte de a „vărsa” ceva, orice, trebuie să acumulez cât mai mult. Or, de acumulat, acumulăm, nu-i așa, tot timpul. Cum spuneam, o greșeală. Scrisul e, înainte de toate, craft, meserie, și, ca orice meserie, se deprinde în timp. Mircea Horia Simionescu spune undeva, în „Toxicologia”, că e nevoie de ani. Și are dreptate.
Care a fost motivația interioară pentru a participa la acel concurs? Cine sau ce v-a inspirat să scrieți acest roman?
„Motivație interioară”. Hm. O întrebare foarte directă… Ei bine, dacă stau să mă gândesc, am tot purtat cartea în minte, ani de zile, înainte de a mă decide să o pun pe hârtie. De scris pur și simplu, literalmente, ca orice tânăr care mai citea câte ceva, mi-am dorit să scriu, cred, încă din adolescență. O carte măcar. Era, firește, un deziderat vag și ascuns cu mare grijă de urechi străine. Ghimpele. M-am luat apoi cu altele, cu viața, așa cum se întâmplă adesea, dar el a rămas acolo. Apoi – asta ca să fiu foarte sincer – se apropia teribila vârstă de 40 de ani. Marele „hop”. Momentul în care se trage linie și se face socoteala. Sau măcar o primă socoteală. Asta m-a decis. Trebuie să mai spun că, un an mai tâziu, în toamna lui 2012, după ce dădusem deja o primă variantă a cărții, pe un caiet (una să te iei cu mâinile de păr, nu alta), fiindcă mă tot poticneam în text, am luat decizia să mă înscriu la un masterat de profil, la Facultatea de Litere din București. Masterat pe care, de altfel, l-am și abandonat și reluat, de mai multe ori. Așa am ajuns masterand la „Studii Literare”. A fost, trebuie să o spun, o decizie norocoasă și o mare opurtunitate pentru mine. Așa am avut ocazia să-i audiez sau să-i am profesori pe Mihai Zamfir, Mircea Martin, Caius Dobrescu, Răzvan Voncu, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Liviu Papadima, Ioana Pârvulescu, Daniel Cristea-Enache, Ovidiu Verdeș, Ioan Bogdan Lefter, Ion Manolescu și alții. Trebuie spus că masteratele organizate de Literele bucureștene sunt masterate de elită. Mai ales pentru cineva care vrea să scrie. Oricât de mult ai citi de unul singur, ca autodidact vreau să zic, există lucruri pe care nu le poți afla decât de acolo. Și nici nu poate fi altfel, nu-i așa, de vreme ce studenții beneficiază de asemenea profesori. Pe parcurs – fiindcă în paralel cu masteratul tot scriam și rescriam la carțulia mea – am avut șansa să-mi fie citită, în manuscris, de către doi profesori universitari: Simona Popescu (cu care am urmat și un curs de Creative Writing) și Caius Dobrescu. Deosebit de implicat, atât în șlefuirea, cât și în apariția cărții (și pe-asta chiar trebuie s-o spun!) a fost scriitorul și profesorul universitar Caius Dobrescu. Un om și un profesor care (și pe-asta trebuie s-o spun!), la Literele bucureștene înțelege să-și facă treaba așa-zicând ardelenește, care, de pildă, la cursurile cele mai târzii, de la 6 la 8 seara, atunci când toată lumea e obosită și de-abia așteaptă să plece acasă, își ține studenții până în ultimul minut, și nu oricum, ci antrenându-i în dicuții vii despre literatură. Dânsul, după parcurgerea manuscrisului, mi-a dat anumite indicații referitoare la text, indicații pe care însă n-am reușit să le materializez imediat, așa că, o vreme, am lăsat manuscrisul deoparte. L-am pus la dospit. Tot dânsul, la un an de la absolvirea masteratului, m-a contactat în legătură cu cartea, apoi s-a implicat direct în publicarea ei. Să mai spun că, atât cât am reușit, am beneficiat și de sprijinul altor oameni. Am avut grijă ca, înainte de a mă prezenta cu manuscrisul undeva, la o editură, să mă duc cu el în patru zări. De pildă a scriitorului Emilian Bălănoiu, octogenar acum, destul de apreciat odinioară, căzut de ceva vreme și poate pe nedrept într-un con de umbră. Și a altora. Tuturor le datorez câte ceva. Să spun și că manuscrisul a fost refuzat, mai întâi, de Polirom. Am participat, apoi, la concursul de debut organizat de Cartea Românească și am avut, iată, norocul să-l câștig. Și, cu asta, cred că am răspuns cu brio întrebarii dvs. Dacă nu cumva am sărit binișor calul…
„ Când pleacă de acasă, doctorul își ia masca de doctor, profesorul de profesor, avocatul de avocat, și tot așa, încât, de cele mai multe ori, omul dispare cu desăvârșire în spatele ei. Cum totul e aparență, convenție socială, nu știm niciodată pe cine avem în preajmă. Eu însămi am purtat, mai mult sau mai puțin, masca de menajeră. Ca să nu mai spun că multora, celor mai mulți poate, profesia li se potrivește exact ca nuca-n perete!”, spune unul dintre personaje. Lui Mihail Păunescu ce i se potrivește mai bine, masca de profesor, artist plastic sau scriitor? Cu care mască se simte mai confortabil?
Toate trei. Se știe foarte bine că, prin definiție, scriitorul este un purtător de mască, un histrion. Autorul e altceva decât naratorul, nu-i așa? Și toate celelalte determinări efectuate de teoria literară. Nici măcar jurnalele intime nu pot fi pe deplin, exhaustiv sincere. Sinceritatea merge numai până la un punct. Și nici nu se poate altfel. Ia gândiți-vă ce-ar însemna un asemenea jurnal intim, unul ideal în acest sens, în care sinceritatea să fie dusă până la extrem și până la ultima picătură… Ar trebui să ne trecem acolo nu numai gândurile cele mai înalte și mai nobile, ci și abjecțiile morale sau biologice, gândurile și trăirile cele mai morbide. Or așa ceva este imposibil. Câtă vreme există posibilitatea ca o pereche de ochi, alții decât cei ai scriitorului, să-l parcurgă, un asemenea jurnal e cu neputință. Suntem ființe sociale și, volens nolens, masca (sau măștile) sunt indispensabile. Ca profesor, oriunde m-am dus, am încercat să-mi fac treaba cât mai bine cu putință. Dar și profesorul, cred, trebuie să poarte o mască. El joacă un rol. Cel de dascăl. E un actor. Într-un fel vorbește în fața clasei, și altfel, nu-i așa, acasă, între intimi. Scopul este ca, atunci când iese din clasă, să lase în urmă ceea ce și-a propus. Nu degeaba se fac cursurile pregătitoare de pedagogie. Deși, la drept vorbind, meseria de dascăl se învață la clasă. Se poate și invers, ca dascălul să-și uite rolul și să se creadă în altă parte, dar atunci, de obicei, ora se transformă în altceva, iar cei care au de pierdut sunt tot elevii. Nu vreau să spun că profesorul e un fel de robot, dimpotrivă.
”Într-adevăr, dacă m-am mirat vreodată de ceva în viața mea, atunci m-am minunat mereu în câte feluri mor oamenii; în câte mii de feluri, vreau să spun. Moartea, se pare, e infinit mai darnică decât viața”. Și totuși, ce credeți că este mai puternic decât moartea? Care este cea mai mare frică a dumneavoastră?
Ei, da. Cine m-o fi pus să scriu asta? „Mai puternic decât moartea”, spuneți? Ar fi un excelent titlu de film, nu credeți? Sau poate chiar s-a făcut un film cu titlul ăsta, habar n-am… Ei bine, n-am un răspuns ferm la întrebarea dvs. De fapt, în cartea mea tocmai asta încerc să iau în vizor. Să pun această problemă. E o întrebare veche de când lumea și nu e ușor de răspuns la ea. Cum putem fi „mai puternici decât moartea”? Prin credința religioasă sau prin creație, prin opera artistică? Sau altfel, dar cum? Mai există vreo altă cale? Hai să vă fac o destăinuire. În timp ce scriam la cartea mea, am recitit, întâmplător, „Patul lui Procust”, capodopera lui Camil Petrescu, carte pe care aproape că o uitasem. Fiindcă mă inspir și din cărți, să știți, nu numai din viață. Ei bine, așa cum știți, acolo, la finalul cărții, Ladima se sinucide. De ce se se sinucide? Se sinucide fiindcă e deziluzionat atât ca poet, cât și în dragoste. Din mizerie și deznădejde sufletească. Dar înainte de a găsi această rezolvare pentru personajul său, Camil Petrescu, marele nostru scriitor, spune că Ladima încercase, în ultimă instanță, sau, cum să zic, ca ultimă speranță, credința în Dumnezeu. Numai că niște cunoscuți (le-am uitat numele), niște prieteni, într-un local în care se întâlneau și stăteau de vorbă, îi fură chiar și această ultimă speranță, demonstrându-i inexistența lui Dumnezeu și futilitatea credinței. Atunci Ladima se sinucide. Camil Petrescu nu tatonează prea mult pe această problemă, ci trece peste ea în fugă, în câteva pagini, la sfârșitul romanului său. A marelui său roman. Ei bine, atât cât am putut și la nivelul meu, am încercat să dezvolt, în cartea mea, această problematică. Nu știu în ce măsură am reușit. E o problematică majoră, și-mi pare rău că n-am fost un scriitor mai bun, mai experimentat. De aceea nu voi răspunde direct întrebării dvs: asta, sau asta. Cartea mea încearcă să pună întrebări, nu să dea răspunsuri. Dacă mesajul ei e suficient de clar – și sper să fie – fiecare e liber să aleagă între o opțiune sau alta, sau măcar să reflecteze la ele. E o răscruce veche de veacuri. Și, cu asta… A! Încă ceva. Un produs artistic, ca să fie valid (vorbesc despre cel de valoare), trebuie să aibă, după mine, un sens moral. În cazul literaturii cel puțin. Nu merg mai departe. E, mi se pare (și sper că nu greșesc), ceea ce afirmă și Wittgenstein. Esteticul, el singur, nu ajunge. Notorietatea, orice fel de notorietate, nu doar cea artistică, dacă reușești să o dobândești, trebuie să aibă un sens pozitiv și etic. Să vă fac altă mărturisire. Acum 10-15 de ani mă dădeam în vânt după multe romane scrise bine, dacă autorii se dovedeau viguroși și talentați. Conta mai puțin conținutul, tema. Mă cucereau. Le citeam și le reciteam. Îi admiram și-i invidiam pe acești scriitori. Astăzi, oricât de bine ar fi scrisă o carte, dacă e lipsită de un conținut real, nu mă mai mulțumește. Ușurința narativă gratuită, galopul de sănătate pe hârtie nu-mi mai ajung. E ca o cutie de ambalaj foarte frumoasă, dar goală pe dinăuntru. O desfaci, dar înăuntru nu găsești nimic. În fine, ca să răspund și la cea de-a doua întrebare a dvs, cea referitoare la „frică”… Aici am răspunsul pe loc.
Cea mai mare spaimă a mea – dar nu spaimă, cât uluială, consternare – e că, după moarte, nu mai putem face nimic. Și e un adevăr valabil și religios, căci Biserica spune același lucru.
Dacă ar trebui să descrieți în trei cuvinte romanul Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim, care ar fi acestea?
Uf! La grea încercare mă puneți! Trei cuvinte… Trei cuvinte, deci, nu mai multe. Hai să-i spunem… dar nu, hai în patru cuvinte. Hai să-i spunem, deși sună foarte patetic și pompos, hai să-i spunem: „Imn în proză creatorului”. Na! Am zis-o! E ușor în dezacord cu ceea ce am spus înainte, dar n-am găsit altceva.
Care este scriitorul român pe care îl apreciați cel mai mult? Există vreo carte din literatura română pe care ați citit-o și recitit-o de fiecare dată cu aceeași bucurie a lecturii?
Cred că, structural vorbind, sunt înspre clasici. Nu știu dacă e neapărăt un avantaj. Și nu cred că e, mai ales raportat la ceea ce se scrie astăzi. La paradigma actuală. E, mai degrabă, un dezavantaj. Cititorii – câți au mai rămas – caută, astăzi, altceva în cărți. Poate destindere, antren… Cel puțin acum și la nivelul acesta, de simplu debutant. Mâine, peste un an, nu se știe, s-ar putea să-mi schimb viziunea. Sau poate n-am citit încă destul. Când te pui la masa de lucru nu-ți spui: „Ia să scriu eu frumușel un roman postmodern!”. Nu merge așa. Scrii, și vezi ce-ți iese. Trebuie să te descoperi. Uneori poți avea mari surprize. Cel mai important, cred, ca să nu devii factic, inautentic, e să scrii pe structura ta, să te lași în voia condeiului. Altfel, se vede. Alberes spune asta undeva (în „Istoria romanului modern”, parcă, dacă nu mă înșel). Cam așa stau lucrurile și cu lectura. În poezie, de pildă, prefer poezia pură celei optzeciste, și pe cea romantică celei moderniste și neomoderniste. În proză, prefer romanul realist celui psihologic sau corintic și nu mă dau în vânt după proza postmodernă autohtonă. Îmi plac Caragiale, Rebreanu, Slavici, Mateiu, Ion Marin Sadoveanu, Zaharia Stancu, Breban, Eugen Barbu, Marin Preda, I.D. Sârbu, Petre Pandrea, Țoiu, Groșan, Cimpoeșu și mulți alții. Evident, sunt cărți și autori pe care nu-i poți trece cu vederea, indiferent de epocă sau de curentul literar de care aparțin. De pildă Dimov. Sau Nichita Stănescu. Sau „Levantul”. Sau MHS. Sau „Țiganiada”. În sfârșit, ca să trag odată linie, dacă ar fi să aleg un singur autor și o singură carte, aș spune simplu: Rebreanu. Și, la fel de simplu: „Ion”. Nu degeaba această carte apare mereu în toate clasamentele literare. Vorbesc despre cele importante, valide…
Aveți cărți nepublicate sau în lucru?
Da, aș avea ceva în lucru, dar sunt abia la început. Nici nu știu dacă merită să vorbesc despre asta. Sunt și puțin superstițios. La mine „tehnica” de lucru e următoarea: dacă îmi vine vreo idee de carte (de roman, să zic), mă apuc mai întâi și „vărs” o primă mână. Asta poate să dureze o jumătate de an, un an, sau mai bine. Depinde. De-abia apoi mă gândesc dacă șterfelogul acesta merită șlefuit. Pentru că, pentru mine cel puțin, greul de-abia de aici începe. Și, de obicei, nu merită. Am deja două asemenea șterfeloage. Proiecte abandonate. Acum m-am apucat de al treilea. S-ar putea să fie, și ăsta, tot un șterfelog, dar mi-o asum. Nu țin neapărat să public altă carte imediat. Am trecut pe la Litere și am văzut acolo cam care sunt exigențele, nivelul, ce se cere… Nu uitați că majoritatea profesorilor de acolo sunt și scriitori. Sau în primul rând scriitori. Sunt pentru „mai rar și mai bine”. Mai ales în supraabundența editorială de la noi. O carte foarte slabă nu te ajută cu nimic, ci, aș spune, dimpotrivă, îți face un deserviciu. Sertarul rămâne sfânt. Decât să publici ceva de care nu ești foarte sigur, e mai bună, nu-i așa, tăcerea.
