Nu mai știu cine a spus banalitatea asta, care a înflăcărat generații: „Nu te întreba ce a făcut țara pentru tine, întreabă-te ce ai făcut tu pentru țară”, dar azi îmi vine, nu știu de ce, s-o iau la bani mărunți.
Are o parte bună, inatacabilă, care ține de existența milenară a popoarelor, a națiunilor. Au trecut mii de ani peste ele, foamete, războaie, dictaturi, molime. Oamenii au fost înjumătățiți, strămutați, robiți, pedepsiți sau făcuți una cu pământul. Națiunile însă au supraviețuit, uneori cu pierderi colosale. Secretul e în această încăpățânare individuală de a supraviețui, de a lăsa urme și urmași. Un soi de dor fără sațiu, care e chiar definiția vieții. Cum au știut, cum s-au priceput, uneori mai șontâc, alteori mai peltic, oamenii au străbătut timpurile lăsând în spate dezolante peisaje după bătălie. Dar, pentru că acest articol e despre actualitatea culturală românească, pot să spun că și aici principiul încăpățânat al supraviețuirii a funcționat. Dacă oamenii ar fi fost – toți – sub vremi, atunci ne-am fi trezit azi într-un teatru de surdo-muți, încurcați într-o mimică ridicolă. Mai ales azi. Pentru că niciodată, ca azi, cultura nu a fost mai puțin subvenționată și mai căpușată de politruci și nepoții, verișoarele, cumnatele, tănticile și iubitele lor. De-ar vedea un asemenea spectacol, un om normal s-ar lăsa de meserie. De scris, de jucat, de dansat, de cântat, de pictat, de sculptat. Ei bine, nu. În conformitate cu acest secret istoric, descris mai sus, sunt oameni deciși să nu abandoneze nici lupta, nici speranța. Ei își fac în continuare meseria cu onestitate, urmăriți de hohotele ironice ale noilor îmbogățiți, de fluierăturile analfabeților funcțional și de aroganța jupânilor de la butoane.
Din fericire, piesa nu e nouă și nici cortina pe aproape. Aud același text de vreo treizeci de ani și fraierii încă nu se dau bătuți. Pentru că e vorba de scris (de meseria de scriitor, mai precis), nu mă pot împiedica să numesc câțiva dintre mentori culturali care au făcut cald în jur, pentru mai tinerele generații. La loc de cinste stă Alexandru Mușina, omul care a moșit o nouă generație și a dat, imediat după ’90, o nouă direcție în cultura română. După el, cum să nu-l pomenesc pe Gheorghe Crăciun, cel care, mai ales în ultimul sfert al existenței sale, și-a petrecut timpul (liber) pentru a-i învăța pe debutanți să citească și să scrie. Sau pe Mircea Cărtărescu, acela care, de bună voie și nesilit de nimeni, a condus un cenaclu din care au ieșit nenumărați scriitori. Știu că Mircea avea acel instinct al căutătorului și găsea în orice „gunoi” măcar un firicel de aur. Mai spre timpurile noastre, Cristian Teodorescu, Marius Chivu, Marin Mălaicu-Hondrari, Bogdan Alexandru Stănescu, Cezar Paul Bădescu, Iulian Tănase au întreprins, cu mai mult sau mau puțin succes, o căutare în zori (în zorii scrisului). Cel puțin zece autori contemporani au ieșit din această „școală de literatură”, cel puțin zece sunt în curs de publicare. Cândva, nu foarte departe, se va rescrie istoria literaturii române și nu cred că numele consacrate se vor simți foarte comod. Cei zece debutanți au primit contracte din partea unor edituri mari, cu o reputație solidă (Polirom, Humanitas, Nemira, Paralela 45). Mai mult, cei mai nou veniți sunt abordați de aceste edituri (și altele), cu contracte ferme, pentru lunile sau anii viitori. E, totuși, ceva în aer, dătător de speranță. Nebunia câtorva apucați a mutat munții prejudecăților. Din statistici, constat și că publicul se întoarce către literatura română. Încet, dar sigur. Iată cam ce au făcut ei.
Și, cu asta, ajung la prima parte a celebrei zicale de sub titlu. Constatăm, așadar, că oamenii fac ceva concret, palpabil în țara lor. E clar ca lumina zilei. Nu știu exact dacă „pentru țară”, dar țara își poate trece în palmares, fără griji, munca acestor oameni. Ei, dragă țară, acum e timpul să te luăm și noi la întrebări: ‚Da’ tu ce ai făcut pentru ei?” Vă asigur că răspunsul va suna cam așa: „În primul rând, i-am impozitat mai tare, ca să-și vadă lungul nasului. Apoi, am tăiat 30% din fondurile de la cultură să ajutăm sinecura. N-am găsit o rimă mai bună.”
Florin IARU