La Editura Humanitas a apărut volumul “Nocturnal” de Marin Tarangul. “Nimeni nu ştie când va muri. Acest „va“ muri este mereu plasat în viitor, nu se prezintă decât ca viitor. Nu poţi spune corect „mor”, la prezent; vreau să spun că şi „în ultima clipă“ moartea, care este gata să vină, este tot, este „încă”, în viitor; n-a ajuns „aici“, ca să poţi spune mor chiar acum: ceea ce înseamnă că eşti mereu în situaţia de a spune că vei muri, şi nu că mori în clipa de faţă; şi astfel recunoşti că moartea aparţine oricum viitorului; că nu-ţi aparţine niciodată ţie şi că nu poţi spune niciodată „mor“ în clipa exactă în care eşti deja mort. Când se petrece moartea, verbul nu se mai conjugă.” , a scris Marin TARANGUL.
“Marin Tarangul nu e uşor de citit. Era dintre aceia care nu aşteaptă ca gândul să fie gândit până la capăt, înainte de a fi scris. Îşi căuta gândul scriind. Îl aştepta scriind. Performanţa sa era alcatuită, în consecinţă, din spectaculoase „din-când-în-când“-uri, printre care ideile şi cuvintele evoluau labirintic. Dar energia sondajelor sale intelectuale, tenacitatea şi îndemânarea sa speculativă, formulările sale luminos imprevizibile îl aşază printre figurile de vârf ale vremii.” (Andrei PLEŞU)
“Uneori mă uimeşte că ceilalţi nu-i simt lui Marin Tarangul „clasa“ de excepţie, acel ceva care-l aşază foarte departe de toţi prietenii lui, pesemne un simţ al nemijlocirii secunde, semnul adevăratei maturităţi a spiritului. El a trecut dincolo de barierele convenţiilor culturale, având o disponibilitate către esenţial care pe mine mă amuţeşte şi mă face să mă simt foarte copil.” (Gabriel LIICEANU către Virgil Ierunca, scrisoare din Heidelberg, 26 iulie 1984)
MARIN TARANGUL (1938-2010) este licenţiat al Institutului Teologic din Sibiu (1959). Studiile de doctorat în istoria religiilor îi sunt întrerupte în 1961, când este arestat şi condamnat politic. Este eliberat în 1964. În 1971 obţine licenţa în istoria artei la Institutul de Istorie şi Teoria Artei din Bucureşti. Între 1966 şi 1979 publică poezii şi eseuri în principalele reviste culturale bucureştene, este membru al Uniunii Scriitorilor, redactor la revista Amfiteatru şi la studioul Animafilm. În urma respingerii sau amânării de către cenzură a mai multor texte, cere oficial expatrierea. În 1979 se stabileşte în Franţa. Aici obţine două doctorate în filozofie, la Institutul Catolic şi la Sorbona (cu teza „Icoana, experienţă şi realitate – discurs acrotatic“), iar în 1987 un doctorat la Institutul de Studii Orientale, secţia română (cu teza „Poezia lui Nichita Stănescu şi arta poetică“).
Scrieri: “Threnos”, ESPLA, Bucureşti, 1968 (poezii); “Bosch”, Meridiane, Bucureşti, 1968; “Legile pămîntului”, Albatros, Bucureşti, 1973 (poezii); “Inima cea mică”, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1977 (basme); “Fidias”, Meridiane, Bucureşti, 1968; “Roata timpului”” Editura Eminescu, Bucureşti, 1979 (poezii); “Intrarea în infinit sau dimensiunea Eminescu”, Humanitas, Bucureşti, 1992 (eseu); “Prin ochiul lui Nichita”, Cartea Românească, Bucureşti, 1996 (eseu); “Predici profane pentru dezmorţirea minţii”, Humanitas, Bucureşti, 1997 (eseuri).
