Volumul „odeletă societății de consum”, de Romulus Bucur, a fost publicat de Editura Tracus Arte în 2018. Pe 15 ianuarie 2019, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori/Cartea de poezie a anului 2018, într-o ceremonie transmisă în direct de Radio România Cultural, Romulus Bucur a primit Premiul „Cartea de poezie a anului 2018” pentru „odeletă societății de consum”. „Poezie foarte bună, impecabil scrisă, de aici și acum-ul actual, aproape live. E și existențialism biografic, neoantropologic, dar sunt și realități virtuale (nu lipsește nici facebook-ul, nici haștagul).” – a scris Mihail Vakulovski despre „odeletă societății de consum. „Pe Romulus Bucur îl cunoaștem de mult, poet optzecist, care nu mai are nevoie de prea multe prezentări. Poeții adevărați sunt aceia care la un moment dat reușesc să se desprindă de plutonul cu care au pornit, reușesc să se desprindă de generația lor. Romulus Bucur s-a desprins în forță. „odeletă societății de consum” este o carte experiment, o carte ironică, ludică, o carte despre societatea zilelor noastre, o carte despre posibilitatea de a mai scrie poezie în societatea contemporană. Cartea începe contrariant cu un abstract care seamănă foarte bine cu acele abstracte pe care mai ales cei din mediile de cercetare le cunosc, apar cuvinte cheie în engleză și se încheie pe coperta a patra cu un text de recomandare, care este un text despre poezie, despre poezia care contează și despre poezia experiment.”– a spus criticul literar Bianca Burța-Cernat la decernarea Premiului „Cartea de poezie a anului 2018”. Andra Rotaru a dialogat cu Romulus Bucur despre acest volum pe care vă recomandăm să-l căutați în librării și pe site-ul Editurii Tracus Arte.
Care este viitorul societății de consum, dacă ar fi să prezicem un pic viitorul?
Luminos, cum altfel? Nici măcar nu mai e nevoie să mă raportez la experiența mea directă – a spus-o Huxley deja în 1932, cînd se nășteau părinții mei, deci cu niște repere temporale destul de îndepărtate, destul de bine consolidate … Sau, altfel spus, ca-n basme, ba încă și mai bine: nu mai trebuie să frecăm nici o lampă, că geniul acesteia e în permanență de veghe, gata să ne îndeplinească orice dorință, pe care am avut-o, o avem sau o vom avea. Și dacă se întîmplă să n-o avem, are el grijă să ne-o șoptească la ureche, într-un mod cît se poate de convingător. O perpetuă vacanță pe corabia lui Sebastian (Brant), reciclată în vas de croazieră.
Care este mentalitatea dominantă în zona în care locuiți cel mai mult timp din viață, fie ea cerebrală sau ușor de reperat cu un GPS? Cine sunt marginalii acestui spațiu?
Cel mai cinstit răspuns ar fi nu știu. Pot, bineînțeles, face speculații, dar nu e deloc o operație intelectuală de natură să mă atragă. În bula mea, în zona mea de comfort, e bine, e călduț, e (relativ) frumos & senin. Mă pot / ne putem duce liniștiți la culcare, să visăm ceva și mai frumos decît realitatea asta mirifică din jurul nostru. Și marginalii sîntem noi toți: pînă și în structurile de putere, centralizate prin definiție, putem vorbi de tot felul de cercuri, care au, nu-i așa, un centru și o margine. Cercuri care pot fi concentrice sau pot să se intersecteze (ba chiar, uneori, să rămînă intedependente unele în raport cu altele). Așa că nu mă preocupă foarte tare definirea marginalității / statutului de marginal. Prefer să o detectez cu ajutorul empatiei.
Un exemplu de cititor ideal ar fi… Un exemplu de cititor care v-ar agasa ar fi…
Un ins care nu mă citește. Nu mă citește din obligație, nu mă citește pentru un profit imediat (o notă la examen, un citat bine plasat care să-l aducă în centrul atenției, un punct de bifat în agendă etc.) Un ins cu care e ca și cum aș sta de vorbă la o cafea / o bere / un păhărel. Și asta și cînd, dintr-un motiv sau altul, nu sînt / nu pot fi de față. Cel care m-ar agasa e prins între paranteze. Da, mai e o categorie, dar n-am nume pentru ea, cuvîntul cititor e abuziv în ceea ce-i privește: cei care știu. De toate despre tot, și mai ales despre poezie. Lectura lor e una de natură să le confirme, direct sau indirect, prejudecățile. Mai precis, o lectură care se poate debarasa de obiectul ei.
Cum ar arăta pentru dvs. prima zi în care ar dispărea hîrtia de scris?
Încă un nu știu. Mai ales din cauză că niciodată marile schimbări ale suporturilor scrierii n-au avut loc de pe o zi pe alta. Sper să fie o tranziție destul de lungă încît să nu-i apuc sfîrșitul. Iar faptul că, deja, în diferite părți ale lumii, se renunță la învățarea scrisului de mînă mi se pare de rău augur: tehnologia e bună în măsura în care e un auxiliar în îndeplinirea diferitor sarcini, nu ceva absolut indispensabil. Lucrurile se pot strica, și ce ne facem dacă nu le putem repara sau înlocui? Dacă le construim de așa natură încît să se repare sau să se reproducă singure, ne putem imagina și că le vine ideea că n-au nevoie de noi (da, vorbesc de inteligența artificială).
Ce produse sunt predispuse la poezie?
Toate. Nici unul. Poezia nu e în ele, ci în noi, în felul în care le vedem, în ceea ce proiectăm în ele. În modul în care le deconstruim (în planul realității) și le reconstruim (în cel al poeziei). Ca să dau un exemplu foarte drag mie, Studiu asupra obiectului, al lui Zbigniew Herbert.
Dacă o carte ar fi să aibă un termen de garanție, care ar fi acesta, cînd i-ar veni timpul reciclării într-o formă sau alta?
Termen de garanție se aplică mai ales produselor alimentare. Două exemple: unul ‘poetic’ (mierea) și unul ce ține de proză (sarea; în bucate, ca să fie clar). Mierea are un termen de garanție nedefinit. Sarea (de Himalaya), deși, probabil, are o vîrstă geologică, aflăm de pe eticheta produsului că are un termen de garanție limitat. Nu știu ce pățește: fermentează, capătă mucegai, se alterează în cine știe ce fel. Oricum, fiind vorba de produse alimentare, ele intră în corpul nostru, sînt metabolizate, apoi eliminate ca deșeuri. Cam la fel și cu cărțile. Nu știm cînd / dacă s-a alterat o carte, nu știm dacă o consumăm pe toată, sau doar o parte, pe toată deodată sau în porții mai mici sau mai mari, dacă o mai consumăm odată etc. Cum nu știm cu precizie nici ce efecte, principale sau secundare are. Așa că merită să perseverăm în încercarea noastră de a afla.
Romulus Bucur (un soi de autobiografie)
Versiunea scurtă: născut la Arad, pe 11 mai 1956, absolvent al Liceului “Ioan Slavici” din Arad (actualmente Colegiul Naţional “Moise Nicoară”), în 1975, şi al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti în 1980 (specializarea română-engleză). Profesor de literatură română la Liceul Industrial nr. 1 din Arad (1980-1990), redactor la revista de cultură ”Arca” (din 1990), apoi redactor-şef adjunct, lector la Universitatea “Transilvania” din Braşov (din 1997), doctor în filologie, cu o teză despre imaginea de sine a evreului român, urmărită la Mihail Sebastian şi N. Steinhardt.
Debut în ”România literară”, împreună cu o serie de colegi din Cenaclul de Luni, cu o prezentare de Nicolae Manolescu (1978), apoi în volumul colectiv ”Cinci” (1982), împreună cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Muşina.
Volume (versuri): ”Greutatea cernelii pe hîrtie” (1984), ”Literatură, viaţă” (1989), ”Dragoste & bravură” (1995), ”Cîntecel(e). Fast-food poems” (1998), ”Cărticică pentru pisică” (2003), ”Poeme alese (1975 – 2005)” (2008), ”O seamă de personaje secundare” (2009), ”Arta războiului” (2015), ”Opera poetică” (2017), ”Odeletă societății de consum” (2018). Majoritatea au luat diferite premii. Nu-mi mai bat capul cu înşiruirea lor. Tot volume (critică și eseistică): ”Poeți optzeciști (şi nu numai)în anii ’90” (2000), ”Opus Caementicium” (2016), ”Glose” (2017).
