Joi, 25 octombrie 2018, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara, prietenii poeziei au cunoscut-o pe Livia Ciupercă – membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iaşi.
Dorina Sgaverdia – invitat special de la Reşiţa, Dorina Măgărin şi Daniel Luca – gazdele evenimentului, au prezentat volumul de versuri Singur printre ai mei (Editura Timpul, Iași, 2018) al doamnei Livia Ciupercă – poet, istoric şi critic literar.
A fost o atmosferă plăcută, caldă şi prietenoasă, poezia şi comentariile au fost presărate de piese clasice executate la pian de artista în devenire, Semela Amara Măgărin.
Ceea ce am constatat din primul moment, poezia Liviei Ciupercă este reflexivă, aforistică, descriptivă. Jocul de cuvinte și dialogul sunt mânuite cu ușurință, propice dezbaterilor pe o gamă variată de teme poetice. În universul său liric, singurătatea devine o stare prielnică pentru a medita, pentru a analiza totul, acceptare cu un zâmbet aparent („se dorește lacrimă surâzândă / pe colțul scrijelat al pustiirii”), fiind în realitate un strigăt de durere („Durerea are aripi care rup din tine, rup, sângerând”) și un refugiu în vis, acolo unde nădejdea e mereu trează („Voi cei din juru-mi / nu puteți ști / cât farmec îmbietor / ți-aduce visul…”). Singurătatea pretinde multă răbdare („Îmi doresc sublimul răbdării, / încercându-mă-n spumele durerii! / Doar astfel înflori-voi, negreșit!”), nădejde şi credință („Te roagă, ai credință, deschide-ți mintea, fii puternic!”). Doar aşa se explică traiectul liric de la tonul grav, sfătos – până la cel ludic.
În Deviză, o adevărată ars poetica, autoarea explică, în mod cert, relaţia emoţională a fiinţei în dialog cu sinele („Sunt un călător / care rătăcesc, zor-nevoie, / adulmec toate întorsăturile / şi cotiturile. / Am voinţa să urc orice pisc. / Nu mă emoţionez. / Îndrăznesc. / Aceasta-mi e deviza: / Acţiune îndrăzneaţă / pentru a creşte întru desăvârşire!”), încredinţată fiind, după cum o şi mărturiseşte, că „verbul este (şi ar trebui să rămână) sămânţă roditoare, înspumată în esenţă etică şi estetică”.
Invitaţia poetei este una firească. Dacă poezia e „mistuire”, atunci să ne „mistuim” drumeţind spiritualiceşte. Doar astfel, arta ar putea deveni „frumuseţe morală întru înnobilare”.
Dorina Măgărin,
Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” Timişoara
