Am crezut, acum o lună, cînd încheiam șirul de articole în care încercam să explic de ce se scrie prea puțin și cam prost în România, că, gata, nu mai am ce adăuga. Însă am primit o întrebare la care, mărturisesc cinstit, nu știu ce să răspund. Uneori, răspunsurile simple sînt bune. Alteori, nu. Un cititor (bănuiesc că e, în secret, și scriitor amator) m-a întrebat ce e de făcut dacă trăiești într-un orășel de provincie. Dacă nu există pe acolo nici un profesor de română pasionat, dacă colegii și prietenii nu citesc nimic, dacă nu ai, în toată urbea, măcar doi-trei oameni cu care să împarți această pasiune. Cum îți construiești o axiologie, cum desparți apele de uscat, notorietatea și impostura de o parte, iar valoarea și unicitatea, de alta? Cum poți fi sigur că ceea ce pui pe hîrtie sau pe taste e bun sau doar bun de aruncat la gunoi?
Grea întrebare, fir-ar mama ei! Dar, deși nu știu să răspund și nici cu gîndul nu gîndesc unde îl vor duce pe singuraticul cititor panseurile mele, am să îndrăznesc să formulez cîteva căi.
Primul lucru pe care îl știu cu siguranță e: cărțile se nasc din cărți. Iar a învăța ce să scrii și ce să nu scrii tot de acolo afli. În cărți. Marea problemă e că o carte bună pare atît de firească, atît de cursivă, că nimeni nu vede efortul de elaborare, nu simte tăieturile și nu miroase modificările pe care autorul le-a operat de-a lungul timpului. Asta e valabil dacă citești doar cîteva sute de cărți. Dacă ai citit o mie sau mai multe, lucrurile se clarifică. Poți observa cum operează în general scriitorul de proză, cum rezolvă un conflict, de unde privește și cît povestește. Nu cunosc lecție mai bună de scris decît cititul.
Al doilea lucru e timpul (sau moda). E minunat să citești clasicii. Dar e insuficient. Orice operă e tributară perioadei în care a fost compusă. Poți să-i iubești pe marii autori, doar că ei te limitează. Vei ajunge să imiți, în loc să creezi. Contemporaneitatea te deprinde cu aerul epocii și cu gustul inovației, al invenției. De asemenea, ceea ce părea imposibil în clasicism devine, azi, nu numai posibil, dar recomandabil. Așadar, dacă e să „furi” de la cineva, încearcă să furi de la contemporani. Ei mai au ceva important: epoca. În aceeași epocă trăiești și tu. Nu uitați, dincolo de text, aerul timpului e atît de puternic, că abolește distanțele.
Al treilea lucru e că există, cu siguranță, genii care au asta în sînge, la care procesul de învățare și experimentare se înscrie de la sine în reguli și procedee formal identice, dar noi în expresie. Există și o conștiință profesională, uneori dobîndită, alteori, cum ziceam, înnăscută, care îl lămurește pe cititor ce are în față. O carte sau maculatură. Cunosc filosofi și critici care sînt tobă de carte, dar care, puși în fața unui text nesemnat, fie el celebru, sînt neputincioși. Nu știu dacă e ceva bun sau nu. E suficient, însă, să le spui cine e autorul și – puf! – mintea li se luminează.
În sfîrșit, singurătatea autorului din provincie e pe deplin meritată dacă: nu poate recunoaște din prima citire un text bun. Dacă se folosește de poncife. Dacă vrea să scrie lucruri geniale și abia după aia proză. Dacă amestecă filosofia cu textul. Dacă e subjugat și umil în fața celebrităților. Nu uitați, spiritul critic are obiceiul de a interoga orice afirmație. Și multe din curentele lumii literare s-au născut din spirit de frondă.
Ultimul lucru e norocul. Poți avea șansa să te citească vreun țăcănit care iubește literatura și miroase talentul așa cum un tigru ia urma sîngelui.
Florin Iaru
„Iubiţi cartea sfântă. Ea te întraripează spre cele cereşti şi spre veşnicie!” (Păr. Nicodim Mândruţa”)