Alexandru Petria a trimis pe adresa redacţiei AgenţieideCarte.ro un comentariu despre una dintre cele mai recente cărţi semnate de scriitorul şi dramaturgul de origine rusă Vladimir Sorokin, intitulată „Inimile celor patru” (traducere- Mihail Vakulovski), apărută la Editura ART, în anul 2008. „Cartea „Inimile celor patru” n-o s-o uit niciodată. Din cauza momentelor de duioşie presărate pe alocuri în pagini, oroarea este potenţată, nu se banalizează prin liniaritate, ca la Marchizul de Sade”, a mărturisit scriitorul şi jurnalistul Alexandru Petria.
Am tot auzit de Sorokin, dar am citit câte ceva din scrierile lui abia acum. După prozele scurte din „Lunetistul”, a urmat romanul „Inimile celor patru”. O să mă refer la ultima carte.
Lectura romanului „Inimile celor patru” de Vladimir Sorokin (traducere- Mihail Vakulovski), Editura ART, 2008, seamănă cu pierderea voluntară a virginităţii. Până la jumătate, jumătatea intrării într-o altă lume, a despărţirii de inocenţă. Fiindcă aici nu rămâi cu amintirile clipelor de juisare în care te pierzi şi te regăseşti fericit. În schimb, seamănă perfect cu un viol sordid, cu o minoră făcută poştă de un grup de dobitoci, pe frig, undeva pe un câmp noroios uitat de Dumnezeu.
Nu sunt un tip uşor de şocat, spăimos în faţa erotismului dus la limita pornografiei, acolo unde numai scriitura salvează textul de naufragiul în non- literatură. Romanul „Zilele mele cu Renata”, publicat de mine anul acesta, stă drept mărturie. Nu sunt spăimos nici în faţa violenţei din artă. Totuşi Sorokin m-a cam lăsat fără cuvinte şi mi-a dus gândurile spre medicamentele antivomitive, până am reuşit să mă familiarizez cu atrocităţile descrise şi să zic: aceasta este normalitatea universului romanului acestui rus extraordinar, hai s-o iau ca atare, să accept convenţia.
Eşantion A (episodul în care Rebrov îşi ucide mama, pe Alexandra Olegovna, împreună cu companionii săi, după ce au sărbătorit revederea cu o masă copioasă, atent pregătită de fiu):
„ […] Rebrov se ridică în picioare, apropiindu-se de Alexandra Olegovna.
– Mamă, noi avem pentru tine un cadou.[…]
– Ce cadou să fie ?
– Asta e ceva foarte serios, Alexandra Olegovna! zise Olga ridicându-se. Trebuie să reuşim !
Rebrov se postă în spatele bătrânei şi spuse :
– Fără agitaţie ! Mamă, închide ochii !
Bătrânica a închis ochii. Olga a apucat-o de mâna stângă, Rebrov – de mâna dreaptă. Rebrov a scos din buzunar strangulatorul, i-a pus Alexandrei Olegovna ştreangul de gât.
– Numai să nu mă gâdilaţi ! a izbucnit ea în râs.
– Hop ! a comandat Rebrov, strângând repede ştreangul.
Alexandra Olegovna a început să se zvârcolească haotic, horcăind.
– Mâinile, mîinile ! a bombănit Rebrov.
Olga şi Ştaube o ţineau strâns pe bătrână. Capul ei tremura des şi mărunt, piciorul drept se zbătea de piciorul scaunului. Vesela a început să clincăne şi un pahar a căzut pe masă.
– Ţineţi ! a şoptit Rebrov.
[…] In halate albe, şi-au pus mănuşi de cauciuc, au cărat cadavrul în baia spaţioasă şi s-au încuiat acolo. Au dezbrăcat cadavrul. Chiloţii albaştrii, lungi, ai Alexandrei Olegovna erau mânjiţi de căcat proaspăt
– Nu numai că s-a băşit… a zâmbit Serioja.
Rebrov şi Olga au legat picioarele cadavrului şi, cu ajutorul lui Ştaube, l-au spânzurat cu capul în jos, pe un cârlig fixat pe tavan, deasupra căzii. Serioja a pus în cadă un bidon de zece litri. Rebrov a pornit ferăstrăul electric, a tăiat capul cadavrului, i-a dat drumu’ în pachetul de celofan pregătit de Olga. Sîngele curgea din gât în bidon.”
Eşantion B: „ Colea a tras-o pe fata goală, i-au strâns repede capul între menghinele de lemn. (…)
– Da’ nu te mai teme, doar nu-i dureros! Colea a slăbit puţin strânsoarea. Doc a aşezat la ceafa fetei rindeaua electrică şi a pornit-o. Fata a început să urle. Pe podea s-a presărat rumeguş de oase.
– Gata, gata! el a închis rindeaua electrică, a studiat deschizătura din ceafă şi a început să se desfacă la pantaloni. Fata ţipa, sângele a curs într-un şuvoi subţire pe spatele ei.
Doc şi-a lăsat pantalonii în jos, şi i-a tras de pe el şi şi-a îndreptat organul său în erecţie în deschizătura din ceafa fetei:
– Drago…
Penisul a intrat în deschizătura din ceafa fetei, strivind o parte a creierului.”
Unii consideră că „Inimile celor patru” este o operă realistă. E un mod de-a privi lucrurile. Consider că avem de discutat despre realism în aceeaşi măsură în care putem discuta despre realism la Kafka.
Personajele principale, un bărbat, o femeie, un bătrân şi un copil, sunt într-o căutare fără odihnă, pe un drum spre ceva nespecificat de scriitor, în URSS-ul anilor ’90, înainte de destrămarea imperiului, pe vremea lui Gorbaciov. Iar sfârşitul căutării lor este moartea.
Născut în 1955 la Moscova, Sorokin a publicat iniţial în străinătate, în Franţa, doar după 1989 reuşind să pătrundă în spaţiul editorial natal şi să fie recunoscut după destule scandaluri. Scriitorul are un site, sorokin.ru, unde se găsesc date despre viaţa şi opera lui.
Cartea „Inimile celor patru” n-o s-o uit niciodată. Din cauza momentelor de duioşie presărate pe alocuri în pagini, oroarea este potenţată, nu se banalizează prin liniaritate, ca la Marchizul de Sade.
Alexandru Petria