Iată-ne în anul CENTENAR, uniţi în cuget şi-n simţiri, sub emblematicul „100 ROMÂNIA 1918-2018! SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ”, toţi românii cu dragoste de neam, de ţară şi de credinţa noastră străbună, cu inima vibrând de emoţie pentru acest moment sacral, moment de mare înălţare spirituală. La iniţiativa – şi cu implicarea directă a distinsei doamne dr. ELENA ARMENESCU – cunoscut poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, s-a finalizat un proiect cultural, sub genericul „UNIREA FACE PUTEREA”. Meritul domniei sale este desăvârşit, dacă avem în vedere vasta documentare pentru finalizarea acestui simbolic proiect, astfel încât, versurile care se doresc omagiu României Întregite la 1 Decembrie 1918, să fie precedate de pasaje pur istorice, utile tuturor.
Şi istoria confirmă realităţi de necontestat. Ne gândim la Burebista (cel care a unit triburile geto-dacice şi a creat cel mai întins şi mai puternic stat dac, conform notaţiilor istoricului antic Strabon), la Mihai Viteazul („primul întregitor al teritoriilor locuite de români”), la Horia, Cloşca şi Crişan, la zbuciumatul moment 1848 şi Proclamaţia de la Blaj (în 16 puncte), la Unirea Principatelor Unite de la 24 Ianuarie 1859, la rostuirile Societăţii Academice „Arboroasa”, la „Declaraţia de unire a Basarabiei cu România” (27 martie 1918) sau la Congresul General al Bucovinei (15/28 noiembrie 1918).
În amintirea atâtor zvârcoliri istorice, s-ar cuveni ca rostind textul „Rugăciunii” de la Alba Iulia, din 1918, să ne rugăm şi pentru patrioţii români Ion Inculeţ, Iancu Flondor, Vasile Goldiş, pentru Regii României Întregite!…
În mod cert, toate aceste informaţii oferite ca preambul, toată această retrospecţie prin învolburata noastră istorie, îşi are izvorul în textul prefeţei care înnobilează această Antologia.
De aceea, devin mesagerul tuturor colaboratorilor la acest înălţător demers literar-istoric, pentru a mulţumi Excelenţei sale Academician IOAN-AUREL POP, Preşedintele Academiei Române, pentru generozitatea şi nobleţea sufletească de a prefaţa acest volum.
După cum prea bine se ştie, fascinat de tema Marii Unirii din 1918, Excelenţa sa oferă cititorilor acestei antologii o adevărată lecţie de istorie, comprimată, binecunoscute nouă prin cele „100 de adevăruri istorice” (în derulare, la Trinitas TV), prin numeroasele conferinţe susţinute în ţară, precum şi în forumul academic.
Şi aceasta, pentru a nu uita că avem o misiune sacră de a transmite generaţiilor viitoare că Actul Istoric de la 1 Decembrie 1918 a fost (şi rămâne, deocamdată) „cel mai important act politic al naţiunii române din toate timpurile”.
Tocmai de aceea, Antologia gândită de doamna dr. Elena Armenescu dobândeşte valoare de compendiu. Volumul „Unirea face puterea” (Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2018, 190 de pagini) cooptează versuri şi poeme reprezentative din literatura clasică românească.
Primul îndemn nu putea lipsi nicicum: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte” (Andrei Mureşanu)! A sosit momentul cel mare, „Libertatea-n faţa lumei a aprins un mândru soare” (Vasile Alecsandri), Unirea reprezentând ţelul suprem şi pentru poeţii Grigore Alexandrescu, Gheorghe Asachi, Şt. O Iosif, Constantin D. Aricescu, Dimitrie Bolintineanu.
Invocarea măritului Ştefan (Mihai Eminescu), precum şi îndemnul „pe-al nostru steag e scris unire” (Andrei Bârseanu) devine imbold mobilizator, pentru „sărmana ţară de pripas” (Alexandru Vlahuţă) şi-al ei „vis neîmplinit” (Octavian Goga), „graiul vechi să-l apărăm” (George Coşbuc).
În Primul Război Mondial, ţăranul român s-a dovedit „pui de leu” (Ioan Neniţescu), iar strigătul lui Radu Cosmin, „Vrem Ardealul” a ars şi-a sângerat îndelung!
De aceea, „Trecătorule! / Opreşte-te doar câteva clipe / Din drumul tău nestăvilit spre moarte…”, aşază-te „lângă liniştea pietrei” (Elena Armenescu) şi meditează, te-nchină şi te roagă pentru jertfelniciile Neamului Românesc!
Acesta-i îndemnul poeţilor prezenţi în această Antologie.
Fiecare dintre noi suntem o „poveste”. Fiecare dintre noi, simţim bucuria de a rosti „Baladă pentru Transilvania” (Florian Saioc), „Baladă Unirii” (Güner Akmolla), „Imn al Renaşterii de Neam” – „doinind, de-adâncă înălţare” (Traian Dinorel D. Stănciulescu), „Odă iei” (Piroska Hanea); de a cânta frumuseţile patriei (Melania Rusu Caragioiu), de a face cunoscute tuturor tradiţiile străbune (Dumitru Ichim), de a doini în ritmicitatea sugerată de Viorel Popescu sau Virginia Vini Popescu.
Între filele „lecţiei de istorie” (Pasionaria Stoicescu), să nu uităm „să rezidim speranţele zării” (Elena Tamazlâcaru). Să nu-l uităm nici pe Samoilă Mârza – în evocarea Milenei Munteanu.
Să rostim împreună cu părintele-erou Alexei Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfântă / Limba vechilor cazanii”. Pentru aceasta am putea înălţa „zid de curcubee care să topească / Marmora” neiubirii şi-a neunirii (Niculina Merceanu).
Abia atunci vom simţi împlinirea: „Am învăţat statornicia pietrelor”, „Am dovedit suprema cutezanţă” (Ion Brad) – şi-am înţeles că Unirea rămâne „descălecatul românesc cel dintâi” (Ion Căliman).
Şi vom înţelege că poezia rămâne lacrimă alinătoare: „Iar când se-aprind din noapte zorii / Şi nu mai ştim ciopli lumina / Alunecăm pe scara florii / Luând în braţe rădăcina” (Rodica Elena Lupu).
Cât farmec răscolitor prin meandrele unui timp de poveste: „Şi-mi pierd din tinda lumii floare tracă / Scântei de rouă, spumă de neant, / În părul răvăşit de vântul cald, / Dac liber, murmur alb când lupul tace”!
În momentele noastre de mare restrişte, benefică rămâne o „rugă pentru glia” străbunilor noştri (Piroska Hanea), pentru „sacralitatea spaţiului natal” (Carolina Ilica), pentru „copiii noştri risipiţi prin lume” (Mihai Prepeliţă), pentru cei de ieri, pentru cei de azi, pentru toţi cei „mistuiţi de dor” (George Roca).
N-avem dreptul să fim pesimişti, noi, minusculi „zei muritori / ai Planetei mele / de Dor” (Iuliana Paloda-Popescu), ci să repetăm, cu evlavie, întru încurajare, „Vai, drumul a fost lung ca o secetă: / beau apa neuitării din vasul de lut negru / şi sunt fără de moarte, veşnic pământ de ţară…” (Radu Cârneci), conştientizând că, oricum, rămânem : „pasăre îmbătată de cuvânt” (Geo Călugăru).
În adevăr, „E trist să ai o Ţară dezbinată”, „E trist să fii în casa ta străin” (Aurelian Silvestru). Şi nu se merită să „risipim comoara acestei limbi străbune” (Gabriel I. Năstase). „Avem nevoie” de demnitate. „Avem nevoie de-a iubi” trecutul şi prezentul (Florin Grigoriu). Avem nevoie de „minte şi răbdări” (Nicolae Nicoară-Horea).
Întru slava acestui Neam – „izvor zămislitor” (Nicolae Grigore Mărăşanu), se cuvine „imn de înălţare”, sfânt „legământ” (George Filip)!
Şi totuşi lacrimi necurmate brăzdează fruntea contemporanilor. „Ţara-i ruptă în bucăţi” (Leonida Lari). Strigătul ei doare: „Ţara mea de dincolo de Prut” (Nicolae Dabija) se doreşte-ntre vechile hotare.
Şi-un alt trecut brăzdează, dureros, prezentul, ca un blestem: „Şi tu, piatră, frânge-te, Sfarmă-te, răsfrânge-te…” (Teodor Al. Munteanu).
Atunci (sau/şi acum), un strigăt răsună, sângerând: „Aduceţi Basarabia acasă / Nu o lăsaţi pierdută prin străini” (Virgil Ciucă)!
Nu uitaţi, „eroii nu dorm niciodată”, eroii încă veghează asupră-ne (Ecaterina Chifu), iar „pentru a patriei fiinţă / şi gloria-i nemuritoare”, pentru că Românul a fost, dintotdeauna, vertical: „Am apărat ce e al nostru”, doar ce e al nostru (Cornel Balaban)!
Şi pentru tot, şi pentru toate, doar un singur şi ultim îndemn: „Treziţi-vă la viaţă” (Ioan Raţiu)!
Livia Ciupercă
