Se ştie, Victor Papilian (17 iunie 1888 – 15 august 1956) a fost profesor universitar, doctor în ştiinţe medicale, întemeietor al şcolii de anatomie la Facultatea de Medicină din Cluj, autorul primului „Tratat de anatomie umană în limba română” (1923). Şi e foarte posibil, ca puţini să cunoască şi-un alt detaliu, anume că Victor Papilian a fondat Asociaţia scriitorilor români din Transilvania şi că a fost un gândirist convins. Sau ceva în plus, că pe lângă specialitatea sa profesională, el cânta foarte bine la pian şi la vioară, iar mai presus decât toate, avea real talent literar şi a fost un scriitor prolific.Da, Victor Papilian a fost un povestitor neîntrecut. Fiecare moment din viaţa sa înflorea într-o poveste. La împlinirea a 130 de ani de la naşterea sa, oferim cititorilor noştri mesajul unei povestiri, „Ulcica”, publicată în revista „Gândirea”, în luna ianuarie 1938. De atunci s-au împlinit exact 80 de ani.
Aşadar, după un congres internaţional de specialitate, la Cluj, pentru invitaţii străini se organizează o excursie în jurul oraşului. Cu autocarul – pe dealul Feleacului. „Congresiştii irup din maşini ca din dubele penitenciarelor”.
Se înţelege, erau „sătui de ştiinţă şi de comunicări”. Vroiau altceva. Preferau imaginea unui sat, oricât de primitiv ar fi fost acesta, în locul oraşului „adunat ca în cuibar la pieptul dealului”!
Au şi-un ghid care le explică configuraţia caselor, istoricul bisericii din sat, zidită de saşi, pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, la început – catolică, apoi reformată, şi în cele din urmă, unită.
„De la cotitura şoselei, printr-o frântură de deal cu buzele roase, de se vedeau ciolanele stâncilor, drumul ducea spre cimitir”.
Curioşi, congresiştii excursionişti intră în cimitir. Acolo, surpriză. O femeie încovoiată peste un mormânt, cu o ulcică în mână. Înconjurată de străini, femeia muţeşte – şi refuză să răspundă la vreo întrebare.
Toţi au impresia că au în faţa lor o vrăjitoare.
Într-un târziu, vor înţelege că femeia respecta „rânduiala” străbună, dăruia pământului „ce i se cuvinea” – pentru răposatul…
Şi ce vor afla străinii?
„Oasele grăiesc şi ele, chiar dacă s-au fărâmiţat în praf şi cenuşă”.
În momentul în care au intrat străinii în cimitir, femeia tocmai „stropea mormântul cu vin – sângele Domnului – şi cu aghiazmă – lacrimile Maicii Domnului”.
În credinţa populară, se crede că după această „rânduială”, „pământul se afânează, ajunge uşor ca puful, şi când te pleci deasupra-i auzi glasurile ce vin dinăuntru… cele de-acum şi cele de demult…”
După cum lesne putem remarca, Victor Papilian nu a fost numai un om de ştiinţă în domeniul medicinii, ci şi un neobosit căutător în inima obiceiurilor străbune, conservate şi respectate cu sfinţenie.
Şi ceva extrem de importatnt, acest ritual, de stropire a mormântului cu vin – sângele Domnului, şi cu aghiazmă – lacrimile Maicii Domnului, va deveni şi tradiţie creştină.
Această povestire cu filon mitic se doreşte nu doar o invitaţie spre lectură, omagiu profesorului-scriitor Victor Papilian – la 130 de ani de la naşterea sa, ci chiar – ceva mai mult – o invitaţie de a explora satele de munte din raza munţilor Apuseni sau din inima Maramureşului, pentru că, în mod cert, s-ar putea descoperi şi alte obiceiuri păstrate de la străbunii noştri dacii – încă neexplorate!
Livia Ciupercă