Mi-am zis că ar fi păcat să scap ocazia de a aşterne câteva rânduri despre antologia de poezii a lui Adrian Alui Gheorghe, ”Ispita”, Editura Conta. Aici, scriitorul şi-a adunat cele mai bune versuri, în viziunea lui, din volumele ”Omul giruetă”, ”Paznicul ploii”, ”Îngerul căzut”, ”Gloria milei”, ”Fratele meu, străinul”, ”Cîntece pentru îngropat pe cei vii”, ”Intimitatea absenţei”, ”Poeme alb-negru”, ”Ceremonii insidioase” şi o anexă cu câteva poeme inedite. Antologia depune mărturie despre o viziune poetică unitară de-a lungul timpului.
Egal cu el însuşi şi întrucâtva independent de fluctuaţiile, modele şi idiosincraziile generaţioniste, poetul şi-a construit dacă nu un univers propriu, cel puţin o scriitură şi o zicere specifice. Aşa remarca şi Laurenţiu Ulici. N. Manolescu l-a gratulat cu un ambitus infinit, de la decadentismul bacovian până la metafora insolită a suprarealiştilor. Cornel Ungureanu a văzut în el un poet „al trecerii şi al stingerii”. Perspicace intuia Gheorghe Grigurcu distanţarea de desensibilizarea optzecistă, Adrian Alui Gheorghe rămânând „o fiinţă uşor romanţioasă”. Al. Cistelecan accelera romantica aceasta până la a descoperi „tupeul atît în imprecaţie, cît şi în invocaţie”. Traian T. Coşovei observa şi latura „constructivistă” a tehnicii poetice ce ar fi bântuită de „tentaţia arhitecturii textuale”. Îl mai apropie de optzecism şi Radu Săplăcan, care îl vede stăpânit de „o mistică a metapoeziei”. Dar el poate fi perceput şi ca un maestru al multiplicării eurilor şi ca regizor al demonismului, aşa cum dovedeşte Cristian Livescu. Tot în linia expresivităţii incandescente se pronunţă şi Ştefania Mincu când glosează pe marginea evenimentelor copleşitoare din unele poeme. Ce mai, cărticica este acompaniată de un dosar de note critice spectaculoase, în care opinii ale zecilor de comentatori literari, din diverse generaţii, se împletesc sau se încâlcesc în încăierări asupra subiectului.
Profunzimea receptării critice a creaţiei lui Adrian Alui Gheorghe probează că odată cu spiritul familial al generaţiei ’80, dar şi cu irumperea mijloacelor de comunicare în masă nu mai există periferie şi centru. Deşi vieţuitor în idilicul Piatra-Neamţ, poetul a beneficiat de o receptare mai largă decât a unor confraţi cu reşedinţă centrală.
Tot ce îmi pot propune eu aici este să detaşez unele teme şi motive care locuiesc permanent versurile poetului, indiferent de perioada în care au fost compuse. Tehnica a rămas constantă şi ea. Unele poeme autorul şi le alintă ca „fire de jazz”, adică improvizate pe câteva teme date. Ludicul se combină cu formulări declamatorii de mare efect, tonul general fiind salvat din adâncimea temelor: „Nu se poate, nu se poate ca în lumea asta/ care e aşa mare/ cu o lovitură de coadă/ vreun peşte să nu fi întors fluviul/ îndărăt” (Nu se poate). La fel şi în celebra Cucută, care foarte bine ar fi putut ajunge şlagăr folk: „Oameni să se iubească/ s-a mai văzut/ dar cine a văzut cum se iubesc/ Două cotlete?” Parcă nu s-a subliniat îndeajuns încărcătura orfică a poeticii lui Adrian Alui Gheorghe.
Parabolele construite de poet au şi ele o exemplaritate inconfundabilă. Sunt memorabile şi izbutesc să camufleze profunzimile ameţitoare: „Un măcelar mi-a povestit o/ seară întreagă cum a cunoscut/ el dragostea: un trandafir/ i-a sfâşiat pulpa piciorului/ pînă la os. Atunci şi-a văzut/ propria carne picurînd viaţă” (Dragostea e o bucată de carne).
Vestitul la optzecişti motiv al poetizării este aici mai palatabil, deci nu bombastic. Poetul este serios, dar nu pompos or histrionic: „O lume întreagă luptă să nu scriu versul următor/ să nu scriu poezia următoare/ să nu scriu cartea următoare” (Poem).
Ironiile sunt întotdeauna tandre, în spirit moldav. Constant, ele sunt flancate de o recuzită sobră: „Oraşul în care locuiesc e atît de mic/ că uneori plec din centru ca să-l străbat/ şi mă ţin eu pe mine însumi de vorbă/ ca să nu rătăcesc în afară” (Oraşul fără nici un locuitor).
Jocurile cu moartea, ca şi dialogurile cu ’mneaei, au fost multă vreme la modă, iar Adrian Alui Gheorghe nu le-a ratat. Până prin anii ’90, moartea a fost o doamnă sau o zdreanţă des invitată în poezia noastră. Un ultim vestigiu al Poeziei. De altminteri, până la un punct, poetul a ţinut să fie în pas cu modele, după care şi-a pierdut interesul. Uneori maniera la modă într-un anumit prezent era mixată cu o manieră trecută, însă nu la modul ironic, postmodern. Aceasta a rămas o caracteristică de bază a poeticii scriitorului: foamea de prezent, dar şi nostalgia după efectele din alte epoci.
Cuvântul de ordine este că Adrian Alui Gheorghe generează poezie din orice poziţie şi din orice situaţie. Fie şi nepoetică circumstanţa, el reuşeşte să o poetizeze. Sensul este ascendent: orice s-ar întâmpla, totul va sfârşi în eter: „Bagă în burta mea cartofi,/ eu scot poezie/ Bagă pe gîtul meu bere,/ eu scot poezie” (Blues sau Poetul bătrîn îşi declară faima). Adrian Alui Gheorghe rămâne fundamental poet: nici filosof, nici activist, nici desperado, nici meşteşugar. Dar şi puţin din toate acestea. Lucru ce îi salvează opera de la muzeificare precoce.
Pe unele porţiuni, lectura din Adrian Alui Gheorghe provoacă epifanii şi catarsisuri numai bune în post-istorismul poluat: „pescarul/ care îşi arunca năvodul pe ascuns/ într-o lacrimă,/ să prindă el peştişorii care înoată în inima omului” (Pielea de sagri).
Felix NICOLAU
