Miercuri, 6 decembrie 2017, de la ora 16.00, Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la un eveniment aparte dedicat memoriei poetului Nicolae Labiş, de la a cărui naștere se împlinesc 82 de ani la 2 decembrie. Participă surorile și nepotul poetului Maria Margareta Labiș, Teodora Labiș Crețu, Radu Adrian Cimponeriu și, de asemenea, criticul Alex Ștefănescu, actorul Vlad Rădescu, scriitoarea Clara Mărgineanu, cantautorul Ovidiu Mihăilescu. Evocarea „Bucuria de a trăi și presentimentul dureros al morții” îl va aduce în mijlocul celor prezenți pe Nicolae Labiș așa cum a fost el în cei 21 de ani trăiți pe Pământ. AgențiadeCarte.ro este partener media al evenimentului.
Satul Poiana Mărului, comuna Mălini, care în prezent aparţine judeţului Suceava, și-a lăsat amprenta în sufletul lui Nicolae Labiș, dar și reciproca este valabilă. Străbunica sa, Zamfira Blendea (bunica mamei sale, Ana-Profira), era înrudită cu Ştefan a Petrei Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Eugen Labiş, tatăl poetului, era fiu de brigadier silvic – ceea ce explică preocuparea pentru vânătoare – şi a fost învăţător. În timpul celui de-al doilea război mondial s-au refugiat în comuna Mihăileşti, lângă Câmpulung Muscel. În 1945, întreaga familie a revenit la Mălini, ridicând o locuinţă nouă, astăzi Casa Memorială „Nicolae Labiş”.
Tânărul Labiş a urmat cursurile Liceului „Nicolae Gane” din Fălticeni, continuate la şcoala medie „Mihail Sadoveanu” din Iaşi. A debutat cu poezia „Fii dârz şi luptă, Nicolae!” în revista Iaşiul nou.
În septembrie 1952, în urma unui examen de admitere, Nicolae Labiş este admis la „Şcoala de literatură”. Probabil, nu s-a gândit că prin Bucureşti trec tramvaie care deraiează destine şi rămân în Istoria Literaturii… Prezenţa unui poet de talentul lui Labiş, crescut la şcoala convingerilor comuniste, a fost o binefacere pentru regim, ca atare, a fost omagiat cum se cuvine de critica literară. I-a fost recunoscută valoarea, deşi Labiş nu a scris nici o poezie cu dedicaţie către Lenin sau Stalin. În 1953, i s-au imputat „abateri de la morala şi disciplina şcolii”, pentru că lectura cărţi „retrograde”, sancţionate de autorităţi. Labiş era incontestabil liderul generaţiei sale.
Cei 20 de ani, Labiş i-a sărbătorit singur, într-o cameră de hotel, impersonală şi rece. Înfrigurata sa luciditate a celebrat clipa printr-un poem: „De ce să mint, prietenii mei nu-s,/ Dar vuiet la fereastră dă târcoale…/ Închipuirea-mi numai v-a adus/ Prieteni dragi, pe scaunele goale,/ dau un ospăţ – am douăzeci de ani”. La 21 de ani, Labiş se afla în locuinţa lui Lucian Raicu şi a soţiei sale, Sonia Larian, care l-au descris pe poetul acelei seri ca fiind „resemnat şi senin, având aerul că îşi ia rămas bun, absolut inexplicabil”. Apoi, în decembrie 1956, într-un București care dormea netulburat, cu străzi pustii, amorţite de ger, după o ofrandă generoasă depusă pe altarul lui Bachus, poetul de 21 de ani traversează pentru ultima dată strada.
„Labiş avea conştiinţa propriei valori într-un grad atât de înalt, încât îşi ştia locul şi greutatea în cultura timpului şi îşi dispreţuia prea mult, virtual, virtualii judecători, spre a crede în posibilitatea de a se lăsa învins de imundele lor viclenii. Avea conştiinţa luptătorului înzestrat şi loial, pentru care nu exista la capătul drumului decât biruinţa,” scria Gheorghe Tomozei în „… Urmele poetului Labiş”, Ed. Sport-Turism, 1985.
A biruit, desigur, dar birul a fost însăşi viaţa sa. Aşa i-o fi fost scris, ca viaţa să îi semene cu poezia. Năvalnică, cumplită, intensă. Poemul „Moartea căprioarei”, inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generaţii de adolescenţi. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, „buzduganul unei generaţii”, căci debutul său avea să anunţe generaţia lui Nichita Stănescu, cunoscută sub numele „generaţia şaizecistă”.
Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.
