De curând, la Editura Cartea Românească a apărut volumul “Trilogia îndepărtării. Odihna, Noaptea, Uitarea” de George Banu, “o meditaţie asupra condiţiei umane şi, în particular, asupra condiţiei omului de teatru, definind indirect existenţa lumii ca pe un amplu şi complicat spectacol”, cum a scris pe coperta a patra a volumului Mihaela Mihailov. Totodată, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru organizat în acest an în perioada 30 octombrie – 7 noiembrie 2010, Fundaţia Culturală ”Camil Petrescu” va lansa pe 3 noiembrie 2010, ora 13.00, la Fundaţia Löwendal din Bucureşti, versiunea în limba română a volumului „Théâtre Ecorché” de Piotr Gruszczynski, cu sprijinul Institutului Polonez din Bucureşti şi al Festivalului Naţional de Teatru, prefaţa volumului fiind semnată de George Banu. Andra Rotaru a dialogat cu eseistul George Banu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre volumul “Trilogia îndepărtării. Odihna, Noaptea, Uitarea”.
Cei mai mulţi dintre noi suntem speriaţi de cuvântul “odihnă” şi implicaţiile sale. Dacă suntem apţi să punem egal între ea şi formele negative sau distructive pe care le impune, care sunt aspectele pozitive, şi ce “nu” este odihna?
În textul pe care i-l consacru, încerc să explic pericolele proprii lumii actuale, care valorizează acţiunea şi rapiditatea, penalizând simptomele « obsoselii ». Ea marchează o epuizare ce permite să ne îndepărtăm de prezent, să asumăm « o distanţă », care ne invită să relativizăm cultul exacerbat al clipei şi al muncii.
Cum vă explicaţi că există şi oameni care ştiu să se odihnească? Faceţi o diferenţiere între cei ce ştiu să se odihnească, chiar şi în toiul unei activităţi, iar printre cei ce ştiu să se odihnească îi menţionaţi pe Brâncuşi şi Cioran.
A îndrăzni să te odihneşti în sensul adânc al cuvântului, implică o dorinţă de a întrerupe automatismele, de a-ţi deveni propriul stăpân, de a-ţi explora resursele neconsumate. Odihna e vestibulul ce conduce spre reînnoire. Ea nu se confundă cu isteria « vacanţelor » moderne, contrară odihnei, căci socialitatea primează, activităţile sunt demultiplicate, de fapt se reconstituie astfel « dublul » vieţii obşinuite.
Există o diferenţiere, pe vârste, a stadiului de odihnă la care poţi accede?
Evident, ciclurile, ritmurile diferă. E esenţial să ştii să le sesizezi şi să le răspunzi. Nu ne odihnim la fel în viaţă. Nu suntem « roboţii » odihnei.
Artiştii, indiferent de domeniu, au perioade de acumulări, de apogeu sau de retard creativ. Pentru a ajunge la un nou stadiu de evoluţie, odihna este aproape mereu un salvator al puterii de creaţie, un factor de regenerare?
Cred că ce spuneţi e just. Da, odihna e creator regeneratoare. Puţini sunt cei care o acceptă…ritmurile producţiei, perspectivele câştigurilor pierdute, teama de a părăsi lumea un timp, îi înspăimântă pe cei mai mulţi artişti moderni. Ei înlocuiesc « odihna » prin libertatea « extravaganţei », pentru a-şi demonstra libertatea faţă de sistemul general. Există însă şi un pericol al odihnei…acela de a nu mai reveni!
În afară de pensionare, mai există vreo formă a odihnei pe care o poate exercita societatea sau statul asupra unei fiinţe? Se poate folosi odihna ca formă de tortură?
Evident, e odihna care a fost impusă artiştilor interzişi! Odihna în sens de imposbilitate de acces la dialogul cu publicul, cu ceilalţi…însingurarea odihnei carcerale sau a exilului. Ovidiu la Tomis trebuia să se « odihnească » printre barbari….de aceea suferea. Dar până la urmă el nu s-a odihnit şi a scris cele mai splendide poeme ale sale. Din odihna impusă se pot ivi capodopere !
Uneori, pentru a crea e nevoie de prezenţa unui dezechilibru. Noaptea, prin ritmicitatea şi ciclicitatea sa, nu instaurează şi o rigoare în acest dezechilibru, dându-i în acelaşi timp şi confortul orelor de potenţă creativă unui artist? Iar, în opoziţie, ziua devine declanşatorul dezechilibrului?
Artiştii, fără îndoială, nu respectă ritmicitatea ciclurilor şi fac « din noapte zi », cum spunea Eminescu…ei sunt adesea nocturni. Filosofii, mai degrabă, sunt diurni. Dar această distincţie poate fi contestată. Ceea ce e propriu fiecăruia e ce-l ajută spiritual şi artistic. Fiecare îşi construieşte propriul dezechilibru!
Poate fi imaginaţia marele plus al uitării?
Dimpotrivă, prin imaginaţie nu uităm lumea, ci o găsim modificată conform propriilor noastre proiecţii. Imaginaţia ne permite să regăsim lumea astfel, cum ea ne apără pentru a o trăi şi a o cunoaşte dincolo de aparenţe.
Dacă am lega uitarea de fenomenele care se petrec de-a lungul unei zile, de staţionarea lor sporadică şi redusă, cu însemnătate de multe ori subiectivă, chiar artiştii folosesc “ritualurile” de dispariţie care se petrec pe parcursul unei zile (soarele care apune, o durere care dispare după o criză de plâns, emoţiile etc.). Există un fel de impresionism al uitării/ (dispariţiei, transformării), uitare pe care, de fapt, o folosim în scop creativ?
Oazle uitării şi ale odihnei sunt indispensabile. Dar de câte ori le evitam şi astfel …ne pierdem.
Există forme egocentrice ale uitării?
Da, uitarea de celălalt.
Ce urmează să ne pregătiţi nouă, cititorilor dvs., în viitor?
Pe moment mă …odihnesc !
