Pentru noi, Românii, Primul Război Mondial a însemnat multă jertfă de sânge, implicarea în luptă având un nobil scop: recuperarea teritoriilor româneşti şi – Unirea cea Mare. Şi foarte important, de reţinut, pentru că arareori, se aminteşte, pe câmpul de luptă, în uireşul morţii, alături de luptătorii cu arma în mână, au fost, deopotrivă, medicii şi preoţii. Pe front, toţi medicii şi preoţii români s-au dovedit curajoşi, demni, patrioţi, încurajând şi însufleţind pe oşteni.
Dintre sutele şi sutele de preoţi care au lăsat evocări însemnate despre acest moment istoric, merită să-l amintim şi pe scriitorul-preot Neculai V. Hodoroabă (Hănţeşti-Dorohoi, 17 februarie 1888 – 6 ianuarie 1949, Bucureşti), nu pentru că ar fi săvârşit acte de eroism, ci pentru că a trăit botezul morţii alături de bravii noştri români. E adevărat, a fost mobilizat preot confesor, cu gradul de locotenent, la Regimentul 69 Infanterie şi Brigada X Artilerie (1916 – 1918), şi se va retrage la vatră cu gradul de căpitan asimilat. În perioada celor doi ani, pe front, Părintele Hodoroabă a săvârşit Serviciul religios, zilnic. Rolul esenţial era încurajarea oştenilor. I-a înţeles, le-a mângâiat suferinţa. După război, experienţa sa l-a determinat să aştearnă pe hârtie multe întâmplări reale, nu pentru a sensibiliza pe cititor, ci de a transmite un mesaj viitorimii:
Să nu vă uitaţi eroii!
Şi pentru a înţelege, la modul cel concret, cum se-nfăţişează durerea, merită să lecturăm textul următor,
Iubirea de părinte…
„Un proverb spune că morţii se uită uşor. Proverbul are în el o bună parte de adevăr, căci adeseori omul uită de cei plecaţi pentru totdeauna din lumea aceasta, fie ei prieteni, sau rude. Mai greu însă uită cineva de copiii sau de părinţii săi. Greutăţile vieţii şi plăcerile ei îndreaptă ochii omului în altă parte decât înspre cărarea cimitirului, de care prin instinct omul se îndepărtează cuprins de fiori. Încet, dar sistematic, uitarea îşi cerne pulberea ei măruntă dar deasă deasupra mormintelor. Zi după zi, despre cel mort, tot mai puţine lacrimi, tot mai puţine vorbe. E o condamnare a firii de la care fac excepţie numai eroii, oamenii mari şi acei care lasă în urma lor o dâră luminoasă. Restul, masa anonimă, dispare generaţie după generaţie şi peste ea se aşterne vălul rece al uitării eterne.
M-a impresionat în chip deosebit mai zilele trecute un fapt, pe care nu voiesc a-l lăsa nerelevat. Într-un mare local public din localitate. Am deschis uşa şi am intrat c-o hârtie într-un birou lăturalnic. Funcţionarul, un om de peste 50 de ani, se întreţinea cu-n cetăţean care sta lângă o altă masă. Îşi puse hârtiile la curent şi acum se plimba prin odaie, gânditor, cu paşi mărunţi. Mi-a luat politicos hârtia şi m-a servit c-o amabilitate, cum n-o găseşti la mulţi funcţionari publici de la noi.
Mi-am aruncat între timp ochii pe birou. Rânduială peste tot. Dar iată şi o fotografie pusă în ramă. Era a unui tânăr locotenent, care aducea cu funcţionarul. Era chipul unui mort. Citesc pe ea cuvinte scrise cu cerneală apăsat, ca să nu se şteargă curând: <Iubitul meu fiu, locotenent…, mort pentru ţară… la 1917>.
Între dosare, lângă călimara de pe birou, stă chipul tânărului ofiţer căzut pe front, pentru ţară. Pierderea pentru părinte este ireparabilă. Au trecut 11 ani şi rana din inima părintelui nu s-a cicatrizat. L-a iubit mult, îi are chipul şi-acasă, dar nu vrea să-l uite nici în orele de serviciu, de aceea şi-a pus fotografia lui dinainte.
Părinte bun, duios după copil.
Părinte cu rana în suflet după un erou, nevinovată în scurgerea celor 11 ani, admir dragostea ta pentru copil. Gestul tău e demn de imitat.
Mângâie-te şi nu deznădăjdui. Îl vei vedea dincolo, într-o lume mai bună, unde Dumnezeu va fi aproape, iar viaţa va curge ca un râu, eternă ca însăşi Dumnezeirea” *).
Acest text nu ne transmite doar rana unui părinte, ci prin acest exemplu, noi, cei de astăzi, s-ar cuveni să înţelegem RANA tuturor urmaşilor EROILOR noştri ROMÂNI!
Dragi compatrioţi, nu-i uitaţi pe acei adormiţi pe câmpul de luptă! Ei au luptat, au fost răniţi, trupul le-a fost sfârtecat, au fost desfiguraţi, au fost mutilaţi…, dar până în ultima clipă, ei au strigat: Trăiască România cea Mare!
O floare, prieteni, pentru eroii neamului, în neuitare!
*). Pr. Neculai V. Hodoroabă – Iubirea de părinte… (cotidianul „Opinia”, Iaşi, miercuri, 27 iunie 1928, p. 1)
Livia Ciupercă
