”Poezia și muzica au capacitatea a ne aminti de acele părți din noi de care uităm cu ușurință, în viața de zi cu zi”

Denisa Duran este poetă, traducătoare și manager cultural. Autoare a cinci volume de poezie, primele trei semnate cu numele Denisa Mirena Pişcu. Este prezentă în mai multe antologii naţionale şi internaţionale iar selecții din poemele ei au fost traduse în treisprezece limbi străine. În anul 2015 a creat împreună cu Bruno Pisek, compozitor austriac, autor, director de cor, inginer de sunet și autor de proiecte pentru radio, lucrarea radiofonică “Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?”, difuzată la Radioul Național Austriac, în cadrul emisiunii ORF Kunstradio – Radiokunst (disponibilă aici: www.kunstradio.at/2015B/15_11_15.html ): o lucrare “proaspătă, captivantă, complexă… ; o concepție originală, avangardistă; o simfonie extraordinară de versuri, șoapte și sunete, care conturează orașul”. Colaborarea lor a început în anul 2009, când Bruno a făcut primele înregistrări cu mediul ambiental din București și cu textele despre oraș ale Denisei. ”Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?” – două puncte de vedere asupra orașului: al străinului și al locuitorului, pe parcursul mai multor ani, comprimate într-un performance de o oră. Bucureștiul este descris în trei limbi: română, germană și engleză. Performance-ul este îmbogățit de implicarea unor tineri și foarte talentați artiști români: muzicienii Diana Miron (vioară) și Laurențiu Coțac (contrabas) și actorii: Oana Dragnea, Ana Donosa, Carmen Gâlcă, Dan Lupu și Ioana Lixăndroaia – care formează corul de voci. Proiect realizat cu sprijinul Forumului Cultural Austriac. Simona Ioniță a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Denisa Duran și  Bruno Pisek despre spectacolul sonor ”Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?”, care a avut două reprezentații, la București, în luna februarie 2017.

******

Denisa – ”Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?” este primul spectacol din România care îmbină poezia cu jurnalul acustic, elemente de teatru radiofonic, compoziţii muzicale. Ce te-a atras la “poezia din sunete”, cum ai descoperit-o și ce te-a determinat să aprofundezi această poezie experimentală?

”Poezia din sunete” – cu termenul pe care l-am creat când am vorbit despre ”sound poetry”, în articolele publicate în România – m-a atras prin misterul său, prin forța intrinsecă, prin faptul că are un conținut la fel de bine închegat ca orice altă poezie, dar depinde în mai mare măsură de disponibilitatea ascultătorilor de a-l găsi. Îmi place atât prin vulnerabilitatea, cât și prin radicalismul ei. Am scris o teză de master în limba engleză despre ”sound poetry”, în care am analizat lucrările a trei poeți experimentali care au lucrat cu mijloace diferite – organice, digitale, vocale: francezul Henri Chopin, austriacul Christian Ide Hintze și Sainkho Namtchylak, din Republica Tuva – pe care am și adus-o în România, de două ori.

În lucrarea noastră ”Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?” nu facem chiar ”poezie din sunete”, ci păstrăm poemele noastre în forma lor inițială – chiar dacă: în trei limbi diferite;  recitate atât de noi, ca autori, cât și de un cor de voci multilingv; introduse într-un dialog autoreferențial; corelate cu anumite sunete înregistrate, compoziții muzicale sau elemente de radio… Experimentul fascinant al acestui proiect constă tocmai în regia sa complexă, care pleacă de la poem, cu literele și cuvintele sale, și ajunge la ascultători în atâtea forme de manifestare sonoră.

Denisa- Ce ne poți spune despre întâlnirea ta cu Bruno Pisek?  Cum a prins contur acest proiect?

Întâlnirea mea cu Bruno Pisek a avut loc tocmai în contextul acestor cercetări despre ”sound poetry”, pe care le făceam, cu o bursă oferită de Schule für Dichtung, la Viena, în 2008. Am făcut mai multe interviuri înregistrate cu artiști implicați în acest fenomen, printre care și Bruno Pisek. Un an mai târziu, în 2009, el a venit la București pentru prima dată să lucreze ca inginer de sunet pentru filmul ”Periferic” de Bogdan Apetri – nominalizat la Premiul Gopo pentru Cel mai bun sunet. Am înregistrat, atunci, niște poeme bilingve citite de mine, din volumul meu ”Omul de unică folosință / Disposable People”, apărut în Irlanda, în traducerea lui Florin Bican. Începeam să lucrăm la un proiect comun, fără să ne fie, încă, prea clar, despre ce va fi vorba. Bruno făcuse câteva înregistrări cu sunete ale orașului și scrisese câteva texte despre București – pe care îl găsea agresiv, prăfuit, trist, dezarmant. Pe parcursul anilor următori, într-un lung schimb de mailuri, am conturat împreună structura și conținutul proiectului nostru, care urma să se concretizeze într-o lucrare radiofonică și un performance, cu două puncte de vedere diferite asupra orașului. Din această colaborare – întărită de a doua vizită a lui Bruno la București, în 2014 – a rezultat și schimbarea lui de perspectivă, care dă și titlul lucrării noastre: ”Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?”.

Denisa- Spectacolul prezintă Bucureștiul în toate cele trei părți ale zilei: dimineața, la prânz și seara. Vorbești despre faptul că ”Muncitorii lucrează în jurul casei mele” și de ”smoala neagră pe care o toarnă / pe trotuare, / picătură cu picătură, / lasciv”, despre faptul că ”Azi toate femeile poartă pulovere roşii”, despre ”Luna prinsă între două fire de telegraf / zbătându-se să iasă întreagă”. Amintești și despre perioada comunistă, referindu-te la controlul unghiilor: ”Numai Partidul are voie / să poarte Gheare”. Proiectul „Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?” a fost difuzat în premieră la Radioul Național Austriac. Cum au primit străinii aceste ”povești” despre București?

Din reacțiile pe care le-am primit, lucrarea noastră a fost considerată – chiar și în spațiul german – extrem de originală; s-a vorbit despre un proiect complex și rafinat, cu o prospețime a abordării, care cartografiază afectiv capitala României.

Denisa- Cât de receptiv este publicul bucureștean la acest tip de spectacol, la ”poezia din sunete”?

Publicul bucureștean s-a dovedit foarte receptiv la proiectul nostru experimental, la limita dintre poezie, muzică, teatru, artă radiofonică – și cinste lui pentru asta. Am fost plăcut surprinsă să văd sala plină la performance-ul nostru, atât la Arcub, cât și la Green Hours. Mai mult decât atât, Octav Avramescu, fondator al asociației Jumătatea Plină, coordonator al festivalului Săptămâna Sunetului și al programului Sâmbăta Sonoră, care a fost prezent la prima reprezentație, ne-a solicitat la cea de-a doua să avem o scurtă discuție introductivă, cu publicul, despre proiect, și a invitat oameni interesați să afle mai multe detalii despre colaborarea nostră. Deci interesul a venit mai mult din zona artelor sonore, și mai puțin dinspre literatură – unde se pare că nu există un interes atât de mare în abordarea experimentală.

Denisa- Performance-ul a avut două reprezentații la Bucureşti. Va fi prezentat şi în alte oraşe din România?

Ne dorim să dezvoltăm proiectul nostru prin implicarea altor două orașe din România, aflate cumva în contrapunct: Brașov și Constanța. Dacă vom obține susținerea financiară necesară, vom adăuga la lucrarea noastră un material nou, cu referință la fiecare din aceste spații, în momentul în care îl prezentăm ad locum. Și mi-aș dori să revenim cu performance-ul și la București.

Denisa-“Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?” este un proiect de artă contemporană. Mai ai și alte proiecte în derulare? Editoriale sau artistice?

Un alt performance pe care l-am realizat de curând se numește ”Trag cu mâinile de pământ” și are în centru corpul uman ca liant între viață și moarte. Corpul căruia nu ne putem sustrage – un spațiu deopotrivă al nașterii și al degradării ireversibile, al îmbrățișării și al revoltei, al îngrijirii și al abandonului. La fel cum pământul e un loc de adăpost pentru semințe, dar și pentru rămășițele celor dragi…

Performance-ul de douăzeci de minute are la bază texte din volumul ”Sunt încă tânără”, apărut la editura Tracus Arte, în 2012, și la editura Antolog din Skopje, Macedonia, în 2016 – în traducerea poetei Lidija Dimkovska, cu o postfață semnată de poetul și criticul literar Vladimir Martinovski.

E vorba de o colaborare cu artiști din patru țări: Polonia, Austria, Macedonia/Cehia și România. Cuprinde o selecție de optsprezece poeme din această carte, o serie de fotografii nud realizate împreună cu fotografa poloneză Sabina Guzik, compoziții sonore speciale, pentru fiecare poem, semnate de Bruno Pisek, și elemente de regie oferite de Oana Dragnea Mărculescu. E un performance bilingv, despre vulnerabilitate și ambivalență. A fost prezentat până acum în Macedonia, la Struga, anul trecut, în cadrul festivalului multicultural DrimOn – cu versiunea macedoneană a poemelor în interpretarea actorului Igor Trpceski, și în Cehia – la Praga și la Ceske Budejovice, la începutul acestui an – cu traducerea și interpretarea poemelor semnată de Mircea Dan Duță și Tomas Mika. Cel mai probabil îl voi prezenta vara acesta în Irlanda, cu o traducere și interpretare scenică a poemelor în limba engleză.

Bruno Pisek- Povestiți în acest performace despre vizitele dumneavoastră în România. Prima vizită având loc în anul 1988, când ați realizat o cartografiere sonoră a satelor din nordul României. Spuneați că ați descoperit atunci ”oameni buni la suflet, dar temători și săraci”. Ați mai vizitat de atunci acele locuri?

Nu încă. Dar mi-aș dori să mai merg acolo o dată și să văd schimbările prin care au trecut orașele Sighișoara, Târgu Mureș, Sibiu. Am fost în această zonă în 1988 din cauza zvonului care apăruse – că Ceaușescu vrea să distrugă toate satele vechi din Transilvania. Am vrut să văd în ce măsură e adevărat. Oamenii pe care i-am întâlnit mi-au spus că auziseră și ei despre asta. Dar se pare că Revoluția din 1989 a venit la timp pentru a opri aceste distrugeri. În timpul călătoriei mele am fost ținut sub supraveghere de către Securitate și reținut la graniță timp de câteva ore, când am vrut să părăsesc țara. Pentru că purtasem discuții cu oamenii din sate și din zonele urbane despre viața de zi cu zi, tradițiile și cultura lor, dar și despre temerile și dificultățile lor. Și am înregistrat o parte din aceste discuții cu un mic reportofon care folosea casete audio cu bandă și am făcut fotografii cu oameni și locuri.

Bruno Pisek- O altă vizită în România a fost cu ocazia filmărilor pentru filmul ”Periferic” al lui Bogdan Apetri, film la care ați lucrat în calitate de inginer de sunet – și care a și fost nominalizat pentru Cel mai bun sunet la Premiile Gopo. Filmările s-au desfășurat în locuri dezolante din București și din împrejurimi. Spuneați că primele impresii nu au fost deloc plăcute. Ați găsit un București plin de praf, în care ”doar pescărușii râdeau”….  Ce anume v-a determinat să reveniți în România?

A fost credința mea că un loc nu poate fi doar îngrozitor și ostil. Nu puteam să-l las așa. Mi-a părut rău că trebuie să mă despart de București cu aceste impresii. Eram sigur că poți să ai o percepție diferită dacă privești un loc dintr-un alt punct de vedere. Așa că m-am întos să-l redescopăr. Și colaborarea mea cu Denisa Duran a fost o cale foarte bună de a-l redescoperi. Am comparat ideile și experiențele noastre legate de București.

Bruno Pisek- Mai aveți și alți poeți români preferați? Citiți literatură română contemporană?

Cunosc mai multe antologii de literatură română contemporană, printre care „Contemporary Romanian Poets“, „Testament – Anthology of modern Romanian Verse“, „Festivalul International de Poezie Oskar Pastior Sibiu 2007“, „Uncensored. Days and Nights of Literature.“

Aș vrea să vorbesc despre două lucruri: în ceea ce privește poezia, prefer edițiile bilingve. Au devenit pentru mine un lucru obișnuit, iar edițiile într-o singură limbă sunt excepția. În proiectul nostru comun – al meu și al Denisei – folosim un format trilingv – cu română, germană și engleză – la un nivel înalt. De asemenea, lucrez la mai multe proiecte multilingve cu corul meu de voci din Viena, compus din nativi din țări diferite. Dacă e adevărat că menirea artei este, de asemenea, să dezvolte forme de limbaj noi și inteligibile, noi suntem într-o situație norocoasă, ca poeți care lucrează împreună, provenind din limbi diferite.

Celălalt lucru important pentru mine este muzica. Bineînțeles că am fost cucerit de vocea și de muzica Mariei Tănase, atunci când am ascultat-o pentru prima oară, în timpul vizitei mele din 1988. Și apoi, la cea de-a doua vizită în România, în 2009, am făcut cercetări despre muzica lui George Enescu și muzica românească contemporană. Și am avut rezultate foarte interesante. Dar ceea ce m-a emoționat cel mai mult și mi-a păstrat viu interesul pe parcursul tuturor acestor ani a fost muzica lui Iancu Dumitrescu. Lucrarea lui „Medium II” pentru contrabas, pe care o am pe casetă audio, încă din 1986, e de o intensitate nemaiauzită și de o forță inepuizabilă. Încă mai am și acum caseta. Și încă o ascult. Și a fost un cadou neașteptat pe care timpul l-a pregătit pentru mine când s-a întâmplat să lucrez cu Diana Miron și Laurențiu Coțac, pentru performance-ul nostru din București – amândoi, membri ai ansamblului lui Iancu Dumitrescu.

Poezia și muzica au capacitatea a ne aminti de acele părți din noi de care uităm cu ușurință, în viața de zi cu zi. Fiecare din ele, în propriul său limbaj.

Bruno Pisek- În încheierea peformance-ului spuneți ”Aici e o schimbare, e-o schimbare /  și asprimea dispare de pe fețe (…) / cu gândul la un viitor mai bun”. Ce ați spune despre această țară, în câteva cuvinte, străinilor care ar vrea să o viziteze?

Răspunsul meu se va referi doar la București, momentan. Dacă vii la București, trebuie să stai într-un parc, vreo două ore. Poți să mergi în Cișmigiu, dar există o mulțime de alte locuri frumoase. Trebuie să-i privești pe oameni, cum vorbesc, cum merg și cum se poartă. Ascultă. Ascultă limba. Ascultă cu atenție. Apoi trebuie să vezi arhitectura orașului. Vilele, dar și blocurile. Și trebuie să înțelegi că sunt două feluri de oameni cei dinăuntru. Cei care locuiesc acolo și cei care le-au creat. Ambele categorii sunt acolo. Se pare că e o strategie bună, aici, să privești dincolo de aparențe, în spatele ușilor. Apoi, le recomand tuturor vizitatorilor să se gândească la schimbarea mare care s-a produs cu oamenii. Sute de mii de oameni au ales să iasă în stradă, recent, pentru a protesta pașnic împotriva corupției și a modificărilor legislative subiective. Se pare că românii preferă să se întâlnească, din nou, în spațiile publice libere, în loc să fie îndepărtați, închiși, în mod simbolic, într-un palat uriaș, așa cum s-a întâmplat cu ei.

În poemele mele despre București am introdus metafore pornind de la toate aceste impresii. Bucureștiul, astăzi – nu o să obosesc să împărtășesc această idee tuturor celor care mă întreabă – este un amestec de: fermecător cu sălbatic.

Iar data viitoare când mă voi întoarce, o să privesc din nou, cu atenție, satele. Munții și marea. Și Transilvania, sper.