Juriul Galei Tinerilor Scriitori/Cartea de Poezie a anului 2024, alcătuit din criticul literar BIANCA BURŢA-CERNAT, scriitorul și eseistul COSMIN PERȚA și CRISTINA BOGDAN, scriitoare și conferențiar universitar, a decis acordarea premiului „Cartea de Poezie a anului 2024” volumului “Medusa” de RITA CHIRIAN, apărut la „Casa de editură Max Blecher” din București.
Laureații de până acum ai Premiului “Cartea de poezie a anului” sunt: Ion Mureșan (2011), Ioan Es Pop (2012), Liviu Ioan Stoiciu (2013), Dan Sociu (2014), Octavian Soviany (2015), Teodor Dună (2016), Nora Iuga (2017), Dan Coman (2018), Romulus Bucur (2019), Angela Marinescu (2020), Ruxandra Novac (2021), Simona Popescu (2022), Alina Purcaru (2023) și Radu Vancu (2024).
Rita Chirian (n. 1982) este poetă, recenzentă și traducătoare. A publicat cinci volume de poezie: Sevraj (Vinea, 2006), volum pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut, poker face (Vinea, 2010), Asperger (Cartea Românească, 2012), Casa fleacurilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016), volum recompensat cu Premiul Tânărul Scriitor al Anului 2016. Cel mai recent volum, Medusa (Casa de Editură Max Blecher, 2024), a fost conceput cu sprijinul Bursei de Creație pentru poezie a Fundației Cărturești (ediția a IV-a, 2023).
Anamaria Spătaru a dialogat cu Rita Chirian despre „Medusa”, poezie, biografie și ancorele existențiale pentru a supraviețui.
Anamaria Spătaru: -Rita Chirian, pentru “Casa fleacurilor”, la Casa de Editură Max Blecher, în 2016, primeai premiul “Tânărul scriitor al anului”. Iată, după 8 ani, în urma apariției volumului „Medusa”, la aceeași casă de editură, te întorci pentru a ridica marele premiu: “Cartea de poezie a anului 2024”. Ce s-a întâmplat în acești 8 ani, în care n-a mai apărut un alt volum propriu? Atât i-a luat „Medusei” să se coacă? Și, de fapt, cum este Rita de acum, față de Rita de atunci?
Rita Chirian: -Mulțumesc pentru întrebare, e o întrebare provocatoare și care mă duce puțin în timp. În 2017, când am primit premiul acesta, eram încă o tânără scriitoare. Nu știu dacă neapărat mă aflam la început de drum, pentru că debutul meu s-a petrecut în 2006, fac parte din generația douămiistă, dar cu certitudine eram într-o perioadă de tatonări.
Cred că nu-mi găsisem încă vocea proprie, vocea aceasta la care am reușit să acced acum. În ultimii 8 ani, am încercat mai multe proiecte literare, am început să scriu și m-am apropiat de finalizarea câtorva volume. Pentru prima dată, am luat în serios și posibilitatea de a scrie proză. Mai făcusem și în trecut câteva încercări, dar neconcretizate.
A fost, deci, o perioadă de 8 ani în care m-am căutat și o perioadă în care doar aparent am dispărut de pe scena literaturii, pentru că în mine erau frământări nenumărate. Astăzi, se pare că prin “Medusa” chiar am reușit să spun ceva adevărat, care contează nu doar pentru mine, ci, iată, și pentru cei care mă citesc și cei care o fac cu bunăvoință.
În ultimul an, înainte de publicarea efectivă a cărții, am stat mult timp, mult mai mult decât la celelalte cărți pe manuscris, am revizuit, am prelucrat foarte mult, mi-am cercetat manuscrise mai vechi, în speranța că o să găsesc o urmă din mine, care s-a pierdut pe undeva pe drum. A fost un efort de distilare constant, care m-a consumat foarte mult, dar care se pare că a ajuns într-un punct bun.
Anamaria Spătaru: -Despre “Medusa”, Victor Cobuz scrie că este „un volum al furiei și al puterii feminine nestăvilite” și am să te întreb dacă este o carte manifest. Sau este o continuare a rebeliunii, pentru că Rita era văzută ca o „rebelă întunecată”? Și, de fapt, câtă biografie încape în poezie?
Rita Chirian: -Când am decis asupra acestui titlu, mi-a plăcut foarte mult dialogul pe care îl are deopotrivă cu mitologia, cu manifestele feministe, cu biografia unei feminități mai turbulente, dar nu am considerat că volumul acesta ar trebui să fie ideologic sau să fie un manifest poetic îndreptat înspre feminism, desigur. Cred că am vrut în această carte să mă exprim pe mine însămi, în toate dimensiunile feminității mele. Nu știu dacă identitatea mea este aceeași cu a celorlalte femei sau dacă alte femei vor găsi elemente pe care să le recunoască în scrisul meu. Cred că principalul lucru asupra căruia trebuie să insist aici, este ideea că biografia trebuie distilată, e nevoie să fie distilată în versuri. Nu trebuie să se ideologizeze poezia pentru că atunci devine tezistă și nu mai este relevantă decât pentru un grup foarte restrâns de indivizi care aderă la acea ideologie.
Este un summum, într-adevăr, de experiențe directe, dar nu aș lua-o ca pe o istorie scrisă ad litteram, redată cu exactitate. Poezia este întotdeauna și exagerare, și bemol, și delicatețe, și furie, într-un dozaj care variază de la un text la celălalt, de la un volum la celălalt.
Anamaria Spătaru: -Ai spus deja câteva cuvinte despre alegerea titlului, dar, totuși, te-aș invita să aprofundăm puțin și să-mi spui de ce ai ales Medusa ca metaforă structurantă? Uite, pentru mine, de exemplu, Medusa este femeia dezlănțuită, capabilă să te înghețe, dar, pe de altă parte, este femeia profund rănită și vulnerabilizată.
Rita Chirian: -Tocmai aspectul acesta contradictoriu al imaginii și al simbolisticii Medusei m-a atras, pentru că surprinde etajele antitetice ale feminității.
Femeia este deopotrivă cea sensibilă, delicată, duioasă, dar este și o forță care este câteodată, de fapt de cele mai multe, ori susceptibilă să distrugă, să înghețe, să-i domine pe cei din jur sau să-și domine propria existență. A fost o alegere semnificativă pentru mine, am avut câteva titluri pe masă în momentul în care urma să decid forma finală a volumului și acesta mi s-a părut cel mai cel mai percutant, cel mai puternic. Și pare că am făcut o alegere bună.
Anamaria Spătaru: -Sunt mai multe poeme în carte cu titlul “rușine”, fiecare sondând alte trăiri. Cum au apărut aceste poeme și de ce te-ai oprit asupra acestui sentiment?
Rita Chirian: -Eu sunt eminamente o ființă retractilă. Sunt interiorizată și timidă. Am avut experiențe de-a lungul vieții care mi-au suscitat sentimentul acesta de rușine.
Am simțit de foarte multe ori că fac lucrurile nepotrivite, nu neapărat imorale, dar în contradicție cu morala comună sau cu ceea ce ar fi trebuit, s-ar fi cuvenit pentru o femeie să facă și mi s-a părut o zonă de explorat poetic. La un moment dat, când eram în etapa de elaborare a volumului, imaginam o întreagă carte care să fie alcătuit din texte intitulate astfel: „rușine”, „rușine”, „rușine”… Fără nicio altă distincție făcută între titlurile acestea. Am renunțat la proiectul acela tocmai pentru că mi se părea excesiv și am răspândit textele acestea ca niște puncte nodale, ca niște puncte de tensiune în volum, tocmai pentru a arăta importanța înțelegerii și integrării acestui sentiment. Sentimentul de vinovăție, starea în care regreți, starea în care te simți în opoziție cu ceilalți, starea în care te simți pur și simplu inadecvat ca individ, dar mai ales ca femeie, într-o societate așa cum o cunoaștem, profund patriarhală și profund organizată în jurul unei poziții foarte clare a femeii în societate.
Mă simt rușinată adeseori că sunt femeie și mă simt rușinată pentru că nu am o conștiință adecvată a feminității mele și un curaj pe măsură, așa încât să să-mi afirm feminitatea, să-mi clamez și să-mi păstrez locul meritat.
Anamaria Spătaru: -Dacă m-ai întreba pe mine, aș spune că mă regăsesc cel mai mult în „necrolog pentru înghețată” și, în siajul a ceea ce ai spus, te-aș întreba dacă este nevoie de această furie rușinoasă ca să poți supraviețui. Între 40 și 50 de ani. La această vârstă când „ești suficient de schismatică încât să fii o conștiință.(…) când a-ți pierde mințile este mai probabil/ decât o viață sexuală avangardistă/ când pisicuțe docile-n poală/ visează să sfâșie sfârcul/ urechii, cald încă, parfumat, /nu între patruzeci și cincizeci” ș.a.m.d.
Rita Chirian: -Cred că segmentul de vârstă la care mă găsesc, în care mă plasez acum, e destul de provocator. E foarte ușor la vârsta asta și, probabil, că asta este și temerea mea centrală să te pierzi. Să te pierzi într-o viață de familie confortabilă, să te pui în slujba celorlalți, să te mulțumești cu o carieră care a mers cum a mers, până în punctul acesta, și care probabil nu va mai avea schimbări dramatice. E foarte ușor să uiți de tine și de idealurile pe care le-ai formulat la un moment dat și care ți-au organizat materia interioară cândva.
E nevoie de un soi de furie, nu știu dacă neapărat o furie rușinoasă. O furie care trebuie să fie cumpănită. O furie care să se manifeste lăuntric, dar în exteriorizarea ei să capete conștiință și tărie și organizare. O furie mai degrabă organizată decât una rușinoasă, așa încât să menții capul deasupra apei, care amenință întotdeauna să te înghită.
Anamaria Spătaru: -Mă întorc la „Gala Tinerilor Scriitori” de anul acesta. Și, uite, cred că este pentru prima dată când juriul a ales să nu acorde un premiu pentru proză. În schimb, sunt foarte mulți poeți tineri nominalizați și cu cărți valoroase. Mă gândesc că trecem acum prin niște ani extrem de tulburi. De la pandemie încoace, se întâmplă lucruri îngrozitoare. Îți pare a fi acesta un timp fast pentru poezie?
Rita Chirian: -În mod paradoxal, de fiecare dată când timpurile par să se întoarcă împotriva omului, câștigă arta. Sunt încă sub imperiul unei cărți apărute la Humanitas. E vorba despre “Întoarcerea vremurilor barbare” a lui Thierry Wolton și îmi dau seama că suntem în reală primejdie.
Într-adevăr, când timpurile o iau razna, literatura crește și ea în intensitate. Cred că Ion Mureșan făcea analogia aceasta între poeții care funcționează ca un soi de anticorpi la o societate care începe să se patologizeze. Cu cât lucrurile merg mai rău în realitate, cu atât poezia crește și ea, intensitatea devine mai valoroasă. Discursurile poetice devin mai pasionale, în primul rând, așa încât să contracareze ceea ce merge rău și foarte rău și să se constituie ca un fel de avertisment pentru primejdiile care pândesc după colț. E o bucurie, pe de o parte, că poezia merge bine, este și un semnal de alarmă, înseamnă că lucrurile merg foarte prost în societate, în același timp. Și într-adevăr, de la pandemie încoace, lucrurile par să se acutizeze, să ia o turnură dramatică.
Anamaria Spătaru: -Spuneai undeva că ai nevoie de niște ancore existențiale pentru a supraviețui. De fapt, omul are nevoie. Scrisul este una dintre ele?
Rita Chirian: -Poate că o să pară orgolios ce spun acum, dar am tot mai mult credința că este singura ancoră existențială. În anii anteriori, în ultimii opt ani, când încercam să scriu și eram profund nemulțumită de ce-mi ieșea acolo, am fost extrem de nefericită, mi se păruse că mi-am pierdut identitatea. Ceea ce mă definea la un moment dat se făcuse parcă, pe nesimțite, nevăzut. Și în felul ăsta am conștientizat cât de important este scrisul. În momentul în care mi-a lipsit, n-am mai avut, n-am mai primit accesul în zona aceea. A fost absolut îngrozitor. Slavă Domnului că, la un moment dat, am simțit aproape material trecerea de la sterilitate absolută la momentul în care: “a venit!”.
A fost absolut extraordinar momentul acela, ceea ce înseamnă că la un moment dat m-am trezit pusă în fața unei unui amalgam poetic din care eu trebuia să trag doar firele. A fost un act aproape miraculos. Deci, da, scrisul este pentru mine o ancoră existențială. Simt că sunt definită doar de ceea ce scriu, de proiectele pe care le am și de viziunea pe care o am asupra literaturii. Acolo este existența mea.
În ultimul timp mi-am pus așa, ca un exercițiu de imaginație, întrebarea: “ce se va întâmpla dacă lucrurile la nivel politic la noi ar lua-o într-adevăr razna? Ce s-ar întâmpla cu femeile care scriu? Ce se va întâmpla cu femeile care au curajul să deschidă gura și să își afirme poziția și opiniile și să-și ceară drepturile? Ce se va întâmpla cu ele? Ce se va întâmpla cu mine?”.
Nu e posibil ca la un moment dat, așa cum scriam cândva într-un text care a rămas deocamdată nepublicat, ca femeile să fie trase înapoi în caverne? Și mi-e teamă că am putea ajunge într-o astfel de ipostază. Așa că avem datoria cu toții, cu toatele, să strigăm și să strigăm cât mai tare, să ne facem vocea auzită!
