Cum nu mi-am schimbat părerea despre romanul lui Dan Pleșa, Miere neagră, după ce primele impresii de lectură s-au mai așezat, chiar dimpotrivă, acest text are destule puncte comune cu cel prin care l-am întîmpinat în Cațavencii*.
În nici unul dintre multele jurnale scoase de la sertar după Revoluție sau prezentate ca și cum ar fi fost extrase de acolo nu am descoperit vreun plan de a-l omorî pe Ceaușescu. Nici măcar menționarea unei dorințe personale de a face asta n-am întîlnit-o. Singurul care vrea să treacă la treabă e personajul fără nume din Miere neagră, romanul lui Dan Pleșa, un decrețel cum li se spunea copiilor nedoriți, născuți după ce N.Ceaușescu a interzis avorturile. Doar că el, e cît se poate de dorit de genitorii săi, astfel că nu-și poate reproșa că și-a pus în cap să-l omoare tocmai pe cel căruia îi datorează viața.
După un asemenea cîrlig epic, chiar dacă știi cum a sfîrșit Conducătorul și chiar dacă autorul în carne și oase te anunță că această carte e o ficțiune, te încearcă o curiozitate deloc literară să afli ce s-a întîmplat cu acest personaj care începe să scrie un jurnal cu cinci zile înainte de a trece la fapta anunțată. Decrețelul dorit de părinți e – cum altfel? – un moralist care-și povestește copilăria și adolescența ca să se justifice de ce a hotărît el să-l omoare pe Ceaușescu. Sîntem așadar cu cîteva zile înainte de Congresul al XIV-lea al PCR, ultimul, cînd majoritatea populației credea că „nu se mai poate“, iar ultra-optimiștii își închipuiau că Ceaușescu avea să-și anunțe retragerea sau măcar că va anunța o relaxare politică. De aici, decrețelul lui Dan Pleșa ne duce și mai înapoi, pe la începutul anilor ’80, cînd începuseră marea înfometare și sistematizarea României, cu demolările care au dus la apariția „evacuaților“, siliți să se mute din casele lor, la bloc, fără ca lumea să iasă în stradă. Jurnalul se transformă treptat în Bildungsroman și în frescă socială. Dan Pleșa reconstituie plauzibil limbajul adolescenților din anii ’80. E drept că-i mai scapă și cîte un „Uau!“, interjecție care la noi va apărea mult mai tîrziu, sau alte cuvinte care și-au început cariera după anii ’90. Altfel, atmosfera acelor ani, legendele urbane de atunci, subiectele de discuție sînt toate reconstituite cu o exactitate pentru care autorul acestor rînduri poate depune mărturie. Fresca lui Dan Pleșa continuă și după Revoluție pînă pe vremea cînd Adrian Năstase se străduia să facă epocă, adică de la „nu se mai poate“ la sfîrșitul unei lungi și tot mai adînci dezamăgiri a decrețelului-atentator, după „cîteva luni de fericire“, din 1990.
Miere neagră nu e primul roman care se ocupă cu aceste două perioade din istoria noastră recentă. Noi sînt perspectiva radicală și sensibilitatea cu care sînt privite lucrurile, acelea ale unui decrețel care vrea să devină scriitor, plin de speranțe după Revoluție și care descoperă treptat cum acele speranțe i se topesc una cîte una. Ceea ce îi rămîne sînt scrisul și, după înfrîngerea speranțelor, lupta pentru povestea pe care o creează, aceea care îi justifică existența. O înfrîngere à la Hemingway, în secolul 21 autohton. Miere neagră e o probă cît se poate de convingătoare că Dan Pleșa e un romancier realist pe care se poate conta.
Cristian TEODORESCU
*”Miere neagră” de Dan Pleșa, Editura Vellant, carte distinsă cu Premiul Cartea de proză a anului 2023, premiu oferit de AgențiadeCarte.ro, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii.
