Editura Polirom lansează o nouă serie de autor, dedicată operei lui Ion D. Sîrbu, ce își propune să reunească volume de proză, jurnal, corespondență, teatru și publicistică.
Seria de autor „Ion D. Sîrbu”, coordonată de Antonio Patraș, debutează cu volumele de proză Lampa. Povestiri Petrilene și Șoarecele B și alte povestiri, îngrijite de Toma Velici, iar la începutul anului viitor urmează să apară romanul Lupul și catedrala.
Autor al unei opere doar parțial cunoscute publicului larg, cuprinzând eseuri, schițe, povestiri, nuvele, romane și piese de teatru, precum și o remarcabilă literatură confesivă editată postum, după revoluția din decembrie 1989, Ion D. SÎRBU (1919-1989) a devenit în conștiința publicului un simbol al rezistenței antitotalitare, comparabil cu Paul Goma sau N. Steinhardt. La cristalizarea acestei efigii postume au contribuit atât biografia exemplară a scriitorului, ale cărui mărturii au fost validate moral de documentele desecretizate din arhivele de la CNSAS, cât și literatura sa, de mare anvergură ideatică și de o expresivitate care-i asigură lui Sîrbu un loc de frunte în galeria marilor creatori de stil din literatura noastră.
„Despre mină, sper să scriu o carte, e o LUME; Blaga zicea că Agricultorii (țărani, ciobani), Marinarii și Minerii epuizează un orizont – deci au dreptul la un folclor al lor. Minerii au unul constituit din tăceri, resemnare și o formă de eroism (în fața morții) care nu există nici la marinari.
În Petrila, dorm în cimitir nu numai părinții, moșii și strămoșii mei, dorm și toate temele, dramele, eroii din romanele și piesele pe care nu le-am putut scrie, pe care am fost obligat să le uit.
Când privesc înapoi această colonie… cu nesfârșite coșuri, absolut egală, geometrică, simt cum colcăia acolo, în sufletele și inimile bărbaților, o nobilă idee socialistă: lupta de clasă sub o formă absolut deloc brutală, ca un fel de vis, ca un fel de ideal, ca un țel în viață. Și peste această speranță politică, a celor mai luminați dintre muncitori, se suprapunea… apa albastră a lecturilor, a viselor, a poveștilor, pe care femeile, mai ales femeile, le întrețineau în mintea copiilor. Era multă murdărie, dar nu pot să neg faptul că de la un capăt până la celălalt al coloniei, dacă treceai, simțeai că la fiecare a treia casă era cineva care citea mult sau cineva care cânta din muzicuță sau cineva care cânta din clarinet sau cineva care cânta la vioară sau cineva care avea o nebunie, un hobby, inventa ceva sau umbla prin păduri sau repara ceasornice sau povestea lucruri care nu există.” (Ion D. Sîrbu)
„Povestirile pe teme «minerești» reprezintă un segment aparte în ansamblul creației lui Ion D. Sîrbu, mărturisind atașamentul scriitorului față de valorile morale ale tatălui său și ale coloniei în care s-a născut. După ce stârnise interesul lui Blaga, în studenție, cu o lucrare intitulată Nostalgia orizontului pierdut, în care avansa ipoteza că «întreaga psihologie, morală, și chiar conștiință socială a minerilor nu este decât consecința unei tragice mutații» – a transmutării unor țărani din «ordinea orizontală a lumii organice» în cea «verticală, a mineralului» –, scriitorul va da curs îndemnului de a ilustra existența unui autentic folclor mineresc și a unei mitologii sui generis. În consecință, în textele acestea, care vădesc o autentică vocație de povestitor, accentul nu se va pune pe aspectele formale, de natură estetico-narativă, ci pe relevanța antropologică a descrierilor de oameni și de peisaje. În fapt, la fel ca poporaniștii ieșeni de altădată, socialistul Sîrbu este și un spirit conservator, un nostalgic al lumii așezate de odinioară, care privește cu scepticism modernitatea, nevăzând în istorie decât o ipostază degradată a mitului. Scriitorul asistase pe viu la construirea socialismului și nu putea să privească indiferent monstruoasa urbanizare și industrializarea megalomanică a țării, pe model asiatic. De aceea, Sîrbu va încerca să integreze universul mineresc, cu notele sale particulare și cu imaginarul specific, în coordonatele civilizației românești tradiționale și ale geografiei autohtone.” (Antonio Patraș)
„Acum, fără îndoială, autorul ar dori ca aceste drolatice povestiri să fie citite în contextul deceniului în care au fost scrise, în care, mai ales, au fost pățite. Nu e deloc ușor, cea mai mare parte a prozei, teatrului și poeziei din acea vreme a fost dată uitării, abia câteva opere reușind să supraviețuiască necruțătorului ciur și dârmon care este («Postume, Postume…») ireparabilul timp. Dar dacă o reconstituire a timpului Sibiu-Cluj nu este deocamdată posibilă, atunci să mi se permită a invita cititorii mei la un joc al copilăriei: pe o foaie albă, sute de puncte, numerotate. Regula jocului cere ca, atent, cu un plaivas în mână, să unim punctele ce poartă numere identice sau logic consecutive. Curând, din neantul nimicului, din firmamentul neutru al hârtiei, va apărea surpriza jocului: o pasăre, o casă, o fiară ascunsă. În cazul acestui volum, aproape biografic, silueta pe care autorul speră să o poată developa în inima cititorului este mai puțin a unui portret al scriitorului în tinerețe și, mai ales, conturul de porțelan fragil al unei lucidități și al unui humor specific transilvan, dar și tară heraldică a acelei generații, pe care, nu fără tristețe, continuăm să o numim a Cercului Literar de la Sibiu.” (Ion D. Sîrbu)„Fiu de miner din Valea Jiului, plătind cu mulți ani de pușcărie și cu nenumărate alte persecuții revolta sa împotriva statului proletar, Ion D. Sîrbu a exaltat cu perseverență și disperare, în prozele sale, intelectualitatea, ca singura valoare căreia i s-a părut că merită să i se dedice și al cărei martir a fost. Literatura sa, înainte de a se constitui pe bază de observație, se întemeiază pe gândire, o gândire atât de autentică (valabilă în sine și pentru sine, și nu servind alte îndemnuri), încât nu ține neapărat să fie originală. În calitatea lui de artist, el este nu numai un martir, ci înainte de orice un clovn, un histrion al gândirii, gândire totuși amară, tragică. Dacă destinul scriitorului Ion D. Sîrbu este absolut intelectual, vocația sa literară este satirică și de aceea, în tot ce are mai bun, scrisul său înseamnă despărțire de lume, refuz de a o accepta, de a i se supune, de a colabora sincer cu ea.
Scriitorul Sîrbu se apleacă asupra lumii dintr-un unghi filosofic, mai bine zis antropologic, fiindcă interesele omului nu lipsesc nicio clipă din centrul ei. Humorul său e cu deosebire dureros, îmbrățișând lumea nu cu brațele sufletului, ci cu cleștele inteligenței, humorul unui ins veșnic pornit să problematizeze, să scurme ca o cârtiță blindată fundamentele acestei lumi. Comicul său este vizionar, de natură mai mult teoretică decât practică, deși se concentrează totdeauna în figuri, care însă își depășesc starea civilă prin sporul viziunii înseși ce le determină. Așa cum o vede Sîrbu, lumea povestirilor lui satirice constituie un produs artificial, al utopiei și constrângerii, cu pretenția de a se substitui nu numai libertății, dar și naturii.” (I. Negoițescu)
