Trăim într-un teatru al absurdului, contradicţiilor şi al destructurării, tot aşa cum teatrul caragialesc ne domină existenţa de peste un secol. În acest spectacol tragicomic al lumii, suntem victimele unei realităţii deformate de oglinzile sale mari sau mici, în care ne privim şi nu ne putem citi sufletele, al nostru şi al celorlalţi. Răul este omniprezent, ne domină, persistă în societate, însoţindu-se de numărătoarea inversă a timpului şi de sentimentul acut al morţii. Dar, cu toţii ne facem datoria de a trăi, suntem obligaţi să ducem naşterea spre marele final. Noi suntem Victimele datoriei, cum încearcă să ne avertizeze în subsidiar dramaturgul Eugen Ionesco, care depistează răul în toate şi pretutindeni. Acest drum al răului este parcurs de Choubert (Matei Chioaru) într-un joc alternativ de realitate şi fantastic, în care marea oglindă transparentă de pe scenă, prin care intră şi din care ies personajele-actori, subliniind relaţia dintre lucid şi oniric, creând o a doua scenă, dezvăluie intrigi, caractere şi situaţii conflictuale, aflate sub amprenta tragicului şi comicului, deopotrivă.
Victimele datoriei este o montare memorabilă în regia lui Radu Iacoban, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, prezentată în Festivalul Naţional de Teatru din Bucureşti, ediţia 2024. Piesa pornește de la un poliţist (Marin Lupanciuc) care intră în casa soților Madeleine (Claudia Ieremia) și Choubert, în căutarea unui oarecare Mallot (Le mal / răul). Primit cu deosebită generozitate, investigatorul acaparează spaţiul psihic al gazdei, abuzându-l şi silindu-l pe bărbat să se autoanalizeze până în cele mai profunde straturi ale memoriei pentru a afla informaţii despre suspect. Devine din ce în ce mai brutal şi josnic, violenţa escaladează, târându-l prin cele mai cumplite stări psihice, îndesându-i ritmic bucăţi de pâine în gură pentru a-i hrăni şi împrospăta memoria. Scena ajunsă la paroxism este „rezolvată” de Nicolas d’Eu (Ion Rizea), poet, personaj impulsiv, care, după ce-l înjunghie pe poliţist, preia interogatoriul şi tortura asupra prietenului său Choubert, alături de Madeleine. Poliţistul cade „victimă a datoriei”. Atmosfera dramatică şi incursiunea în subconştient sunt amplificate de efectele speciale cinetice, generate de pătratele pulsânde şi ritmice de lumini albe care acoperă scena obsesiv, ducând la intensificarea emoţiilor psihice (scenografia, Tudor Prodan).
Toate piesele scrise din Antichitate până în zilele noastre sunt de fapt piese polițiste, scrie Eugen Ionesco. Teatrul său este un conglomerat de contradicţii, o căutare continuă a adevărului, un spaţiu al convenţiilor şi ineditului, din care transpare aparent autobiograficul. Dramaturgul român de limbă franceză sugerează existența permanentă în lume a unui rău înscris în condiția umană, aflat peste tot, în sufletul şi conştiinţa oamenilor, în politică, în viaţa socială.
Eugène Ionesco scrie în volumul său „Note și contra-note”: „Am încercat în Victimele datoriei să înec comicul în tragic (invers ca în Scaunele), să opun comicul și tragicul spre a le reuni într-o sinteză teatrală nouă. Dar nu e o sinteză veritabilă, căci cele două elemente nu se contopesc unul într-altul, ele coexistă, se resping unul pe altul în permanență; se scot în relief unul pe celălalt; se critică, se neagă reciproc, putând constitui astfel, mulțumită acestei opoziții, un echilibru dinamic, o tensiune”.
Noi toţi suntem Choubert, suntem Victimele datoriei, prizonieri ai fatalităţii, conformismelor, contradicţiilor, alienării, luptei continue cu eul şi răul, suntem captivi în orizontul limitat al realui, dar avem resurse subconştiente, metafizice de a fi liberi, de a spera, de a crea, de a ne mira, de a merge spre lumină.
Maria DOBRESCU
