A apărut ediția a doua a cărții lui Ștefan Agopian, Scriitor în comunism (niște amintiri), ediție revăzută, ca dovadă că nimic nu-i mai nesigur decît trecutul, chiar dacă memoria încă te ajută cînd îți scrii memoriile. Dedicate „Prietenilor mei”, ai lui Agopian, vezi bine, aceste amintiri n-ar fi ajuns poate pe hîrtie dacă Nic Sârbu, dispărutul nostru coleg de la Academia Cațavencu, nu l-ar fi bătut la cap pe Agopian să le scrie săptămînal pentru revistă. Viață personală, soartă literară, părinți, amiciții literare, cărți.
Ciufut și chichiricios, autor a cel puțin două capodopere – Manualul întîmplărilor și Sara – , fostul meu coleg de la România literară, unde avea treabă cu partea tehnică a revistei pînă în 1989 și unde după revoluție n-a primit post de redactor fiindcă „n-avea studii superioare”, cum i-a comunicat cu false regrete Gabriel Dimisianu, pe atunci numărul 2 al revistei, nu și-a scris memoriile ca să se laude singur, ca majoritatea memorialiștilor. Le-a așternut pe hîrtie chiar din dorința cinstită de a povesti cum era să fii scriitor în comunism. Și, zice el, ca răspuns la întrebarea unui tînăr confrate cum o ducea autorul român pe vremea aceea, căruia i-a zis pe loc că îi mergea bine. Atît că pînă să ajungă cineva scriitor cu carnet de membru al breslei trebuia mai întîi să găsească un editor să-l debuteze, ceea ce nu era tocmai lesne. Editori existau destui, dar dacă nu nimereai la unul dispus să-ți citească manuscrisul și dispus să-l publice chiar dacă textul „avea probleme”, adică ar fi putut contraria cenzura, îmbătrîneai sperînd că vei debuta. Înainte însă de a te duce cu un manuscris la editură îți încercai norocul la vreun cenaclu – cel puțin așa a procedat în anii șaizeci tehnicianul la un institut de proiectări Ștefan Agopian, numismat în timpul liber, cu primele lui povestiri. S-a dus la cenaclul poetului Vintilă Ivănceanu, unde citeau autori cu greutate. Acolo a avut de trecut două hopuri. Primul era să primească aprobarea de a citi în cenaclu. Al doilea, să-i fie bine primite textele de consacrații care-și dădeau cu părerea despre ele. Trece el cu bine de proba cenaclului, dar cînd s-a dus cu romanul Ziua mîniei la Editura Cartea Românească, ghinion! A nimerit cu manuscrisul la Alexandru Paleologu care l-a dus cu vorba vreo trei ani, mai exact pînă s-a pensionat, fără să-i fi citit romanul, cel puțin așa bănuiește memorialistul. Așa că Agopian și-a luat romanul acasă. N-a renunțat la ideea de a deveni scriitor, deși din numismatica practicată ca amator scotea atît de mulți bani, încît ar fi putut trece la profesionism, cu patalama. Prietenul Pantazi, vag scriitor, îi spune atunci că dacă avea și cinci mii de lei în afară de un manuscris putea deveni autor publicat. Știa el de un editor, Mircea Ciobanu, care contra acestei sume i-ar fi scos o carte. Agopian scrisese între timp și Manualul întîmplărilor, de zece ori mai bun decît Ziua mîniei, dar s-a dus la Ciobanu tot cu romanul necitit de Paleologu. Cu toate că nu se mai ocupa de proză, Mircea Ciobanu ia manuscrisul, citește cîteva pagini și îi spune lui Agopian că-i place cum scrie. A doua zi îl caută Ciobanu la telefon și-i spune că i-ar face o vizită. Nici vorbă despre cei cinci mii de lei. A fost, cum zice careva în Casablanca la sfîrșit, începutul unei frumoase prietenii între romancierul Ștefan Agopian și poetul, romancierul și editorul său, Mircea Ciobanu.
Despre cealaltă frumoasă prietenie a lui Agopian, aceea care l-a legat de Nichita Stănescu, în altă relatare.
Cristian TEODORESCU
