Pînă să ajungă la capitolul despre prietenia sa cu Nichita Stănescu trec 168 de pagini din „(niște amintiri)”. Scrise în tranșe de cîteva mii de semne, cîte încăpeau săptămînal în Academia Cațavencu, amintirile lui Ștefan Agopian nu suferă în volum din cauză că au fost scrise în format de foileton. Memorialistul le orînduiește cronologic și cum are condeiul sigur, memoriile sale funcționează ca un bildungsroman, cu un umor sceptic, uneori de un cinism simpatic cum nu se poate mai potrivit cu lumea și vremurile pe care le evocă. Paginile de reconstituire a vremurilor copilăriei sînt împestrițate cu portrete de prieteni și de celebrități din gura Oborului, după cum îl duce pixul pe autor. Dar dacă dai umorul la o parte și te oprești la fapte, descoperi că tinerețea romancierului n-a fost deloc lejeră.
După manifestațiile studențești din 1968, deși n-a luat parte la ele, studentul la Chimie Ștefan Agopian e exmatriculat ca mulți alții și e chemat să-și satisfacă stagiul militar la diribau, printre infractori de drept comun și analfabeți cu care regimul construia comunismul. Fiindcă are ceva studii, Agopian nimerește șansa să devină sanitar în armată, după ce face bășici în palme săpînd pămîntul patriei. Cînd viitorul romancier termină armata, tatăl său, cizmar talentat, dar cam bețiv și curvar, îi asigură casă, masă, cafea și bani de țigări, ca să-și urmeze talentul. Cel care-i îndrumă primii pași către lumea literară e poetul Valeriu Pantazi, tip bine îmbrăcat și cu prestanță, încît n-ai fi bănuit că era sărac lipit și trăia de pe o zi pe alta.
Cu Nichita Stănescu Agopian a început să se împrietenească în 1977, după marele cutremur. Viața genialului poet era vraiște. Se ținea după el o liotă de țuțări – poeți, artiști, admiratori și admiratoare, bașca prietenii care-l vizitau din cînd în cînd acasă. Nichita era tot mai bolnav din cauza băuturii, încît la un moment dat cîteva zeci de prieteni și cunoscuți, toți scriitori, i-au adresat o scrisoare deschisă prin care-i cereau să renunțe la consumul de spirtoase cu care-și distrugea organismul. Autorii epistolei care l-a scos pe poet din sărite erau ei înșiși băutori cu vechime, ceea ce l-a făcut pe Nichita să se plîngă contrariat Agopienilor. Cine-i dădea lui sfaturi de abstinență!!?? Agopian era pe atunci tehnician la ISPIF și scria noaptea. Cîștiga bani frumoși din numismatică și cum Nichita Stănescu începuse și el să colecționeze monede vechi, Agop îi evalua achizițiile și îi spunea că majoritatea pieselor pe care le adunase nu-și meritau banii sau erau false. Onestitatea fără ocolișuri a soților Agopian – Cristina îi spunea în față că miroase a nespălat: „Nichita, puți!” – îi plăcea pesemne poetului plictisit de țuțării care se țineau după el și-l ridicau în slăvi chiar și atunci cînd n-ar fi avut de ce. Memorialistul îl admiră mult pe poet, dar îi zice și chestii neplăcute și, mai ales, nu-i cere recomandări ca să-și publice cărțile. Lui Nichita Stănescu îi plăcea atît de mult Manualul întîmplărilor, încît îi cerea lui Agopian să le citească din el și oaspeților care-i umpleau apartamentul zi și noapte. Același Nichita însă dădea certificate de genialitate și unor autori de mîna a doua, totuși chiar dacă îi observai excesul de generozitate axiologică era măgulitor să primești laude din partea lui. Generos, uneori de-a dreptul risipitor, poetul îi mai refuza pe cei care-i cereau bani cu împrumut și uitau să-i mai dea înapoi. Avea o agendă în care-și nota numele datornicilor și sumele cu care-i ajutase. Cînd l-a cunoscut Agopian, Nichita se bîlbîia, din empatie față de prietenul său, pictorul și cantautorul Sorin Dumitrescu. Autorul Necuvintelor avea mare trecere la femei, poete sau nu, dar nu se (mai) folosea de ea. Cînd s-a căsătorit cu mult mai tînăra Dora și i-a înfiat sora, i-a fost fidel fără efort. Poetul mai și fabula, a băgat de seamă Agopian, dar dacă el îi spunea că minte despre cutare chestie, Nichita o întorcea cu vreuna dintre vorbele lui de spirit cu care-și cucerea auditoriul. Lui Nichita îi era frică de milițieni și cu toate relațiile lui se lăsa taxat de unul dintre ei care-l aștepta noaptea în fața blocului și-i cerea buletinul. Cum poetul n-avea trecută grupa sanguină pe actul de identitate milițianul se lăsa de fiecare dată mituit de el cu o sută de lei, ca să nu-l amendeze. În ultimul său an de viață, tot mai bolnav, Nichita Stănescu simțea că nu mai are mult de trăit, ceea ce nu l-a făcut să-și schimbe obiceiurile care-l îmbolnăviseră. Doar că acasă își ascundea sticla de vodcă de soția sa Dora. Cei mai mulți dintre prietenii care i-au supraviețuit l-au urmat destul de repede, notează Agopian, dîndu-le numele, vîrsta și performanțele literare, încă atins de moartea marelui său prieten.
Cristian TEODORESCU
