Radio România Cultural a difuzat, pe 19 noiembrie 2024, în cadrul emisiunii “Orașul Vorbește”, la rubrica “Lecturile Orașului”, un reportaj despre “Cartușeria” (editura Vellant), cel mai nou volum de versuri al scriitorului și managerului cultural Dan Mircea Cipariu, moderatorul longevivelor evenimente “Gala Tinerilor Scriitori” și “Maratonul de poezie și jazz”, transmise în fiecare an, în direct, de postul public de radio.
Rubrica a avut ca punct de plecare un interviu mai amplu pe care realizatoarea Anamaria Spătaru l-a solicitat autorului și pe care îl redăm mai jos.
Anamaria Spătaru: -Această cercetare poetică a unor spații artistice, în care urmele trecutului violent se împletesc cu demersul creativ actual, este una pe cât de neașteptată și surprinzătoare, pe atât de curajoasă. Cumva ai transformat atât tensiunile trecutului, cât și limbajul artistic al prezentului în imagini poetice care se întrepătrund. Rezultatul este, în mod inevitabil, o radiografie a lumii actuale. Dar cum s-a născut acest demers, care a fost scânteia care a aprins această pulbere a creației poetice?
DMC: – În iunie 2024 am fost la Veneția, unde soția mea, Ana Daniela Sultana, a curatoriat chiar de Noaptea Galeriilor (Art Night Venezia) o expoziție a lui Vasile Rață. Primul loc de joacă pentru copii care mi s-a arătat în mareea de poduri și suișuri-coborâșuri a fost la Giardini, chiar la intrarea în Bienala de la Veneția. Atunci, în timp ce împingeam căruțul fiicei mele Gloria prin spațiul fostelor depozite de armament venețiene, în Arsenale, am avut revelația asupra felului subtil prin care istoria reconfigurează spaimele și ororile trecutului, urmând regulile jocului artistic, jocului cultural ori chiar metacultural. În timp ce Gloria se dădea într-un tobogan cu frați și surori din Statele Unite, cu energia de necontrolat a unui copil de aproape 3 ani, bomba ludică a acestor copii uniți doar de bucuria de a fi în joc crea explozii de țipete fericite. O bombă ludică lua, astfel, locul bombelor din trecut și oferea un spectacol inefabil. De aici până la a conștientiza că cele mai importante spații culturale europene sunt în foste arsenale a fost doar un singur pas!
Anamaria Spătaru: -Introduci capitolele cărții tale cu desenele lui Mihai Zgondoiu, dar și cu niste texte scrise de gânditori contemporani, artiști, critici de artă. Ai dorit, prin ele, să oferi cititorului câte o cheie de lectură?
DMC: – Cele 7 desene ale lui Zgondy, realizate de el chiar la Berlin, în timpul unei rezidențe, sunt și ele recitirile vizuale ale textelor mele din Cartușeria. Și exact când eu scriam capitolul despre Arsenal Berlin el prezenta, la Galeria Fantom din Berlin, proiectul vizual “Spontaneous Landscape (Peisaj Spontan)”. I-am luat în cartea mea pe curatorul Bienalei de la Veneția, Adriano Pedrosa, pe criticul și istoricul de teatru Joël Cramesnil, pe artistul vizual Mihai Zgondoiu, pe istoricul și filosoful artei Horst Bredekamp și pe profesorul de yoga Carlos L’Abbate pentru a face traducerea stărilor, locurilor și istoriilor din Cartușeria mai aproape de imaginile mele interioare, de imaginile mele mentale.
Anamaria Spătaru: -Primul concept introdus este cel al străinului, privit în toate culturile ca un pericol, un element disturbator. Dar în demersul tău poetic a fi străin este un act de iluminare, totuși. De ce?
DMC: -Am pornit chiar de la textul curatorial al lui Adriano Pedrosa pentru Bienala de la Veneția. El scrie că “ oriunde ai merge și oriunde ai fi , vei întâlni întotdeauna străini – ei/noi suntem peste tot”. Tema străinului și a înstrăinării e una care face parte deja din patrimoniul nostru cultural. Una din perspectivele din care privesc înstrăinarea este atașamentul nostru față de obiecte, locuri și oameni. Când atașamentul dispare ori se estompează devenim în același timp și înstrăinați, și iluminați! Dacă ar fi să urmăm dogmele spirituale, ar trebui să devenim niște călugări care părăsesc deliberat viața socială pentru a se consacra definitiv, în mănăstire sau în pustnicie, rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu! Cum pentru mine a scrie poezie e un act de inițiere în tainele Bisericii Poetice și Universale, înstrăinarea de zgura zilei mă poate duce la profunde acte de iluminare prin poezie și, mai ales, prin traducerea imaginilor mele mentale.
Anamaria Spătaru: -Cartușeria, poemul care dă titlul cărții și care este dedicat actriței Ioana Crăciunescu, este unul foarte dinamic, ca un îndemn la acțiune. Cartușeria este și spațiul cheie, emblematic, al cărții, pe care poetul îl formează, deformează, reformează și care devine o capitală interioară. Dar de ce ai ales să te plasezi în el în acest mod teatral?
DMC: -Primul sâmbure germinativ al Cartușeriei a fost pus, în 2012, când am avut norocul să primesc o bursă subiectivă din partea Ioanei Crăciunescu și să stau mai multe zile în apartamentul ei de pe rue Oberkampf de la Paris. Atunci am auzit și am fost prima dată în La Cartoucherie, unde ea a jucat un spectacol, Les Sept contre Thèbes de Eschil. În 2012 am scris un grupaj intitulat Cartușeria și abia după 12 ani, la Veneția, i-am găsit sensul. Cum noi formăm, deformăm și reformăm atât imaginile memoriei cât și pe cele poetice, a le traduce prin cuvinte te aduce mai aproape de monolog și de punerea în scena verbală a tot ceea ce te-a marcat și te marchează puternic mental, emoțional, cultural. Poemul dedicat Ioanei Crăciunescu este și un omagiu adus tuturor celor care pe scenă și în culisele ei lucrează ca bomba ludică să producă ceva puternic în creierul și în sufletul nostru.
Anamaria Spătaru: -Următoarele capitole ne plasează geografic mai precis și introduc teme legate de prezentul creator. În această lume în care totul e hibrid, arta se volatilizează dacă putem spune așa, se mută în virtual și în spații universale. Regăsesc aici atmosfera pixelilor poetici din ”Metavers”. Ai intenționat o continuitate a demersului poetic sau pur și simplu așa a ieșit?
DMC: -Cum ar spune un teoretician, a scrie poezie e un act de sublimare a biografiei! Orice scriu e un act profund de traducere și de transformare a biografiei mele. Biografia e și oglinda, formată, deformată, reformată în care te privești, și depozitul de arme de însingurare în care trăiești. Pulberea neagră a amintirilor, a memoriei, explodează și expandează lumi posibile, lumi imaginare în vieți trăite și proiectate. Războaiele de lângă noi m-au dus spre Cartușeria și arsenalele noastre interioare pe care le putem transforma prin actele verbale ale poeziei. Am continuat drumul din “Metavers”, unde eram copleșit de înstrăinarea prin tehnologie și inteligența artificială, cu această cercetare asupra armelor de apărare și de atac din arsenalele noastre comportamentale și de limbaj. Totul pentru a descoperi, în cocktailul hibrid în care trăim, o voce interioară și actele ei de iluminare!
Anamaria Spătaru: -Sigur că fiecare cititor se va desprinde de volum cu impresia proprie, cu o concluzie personală. Dar până la urmă, tu pui stiloul jos după ce scrii: “liniștea ne minte cel mai mult”. Asta într-o lume în care nu este nimic de reformat, de reciclat, totul este pâine și circ. Ce ne oferă realitatea așadar și cât de mult se substituie poezia acesteia?
DMC: -Cea mai la îndemână și ieftină metodă de a (re)configura Realitatea este Poezia. Pentru că Poezia este despre sine și sensurile intime și profunde ale sinelui în orice tip de realitate, în orice tip de posibilitate, în orice tip de inaparent. Realitatea noastră de azi pe mâine e doar o formă de compromis cu tine însuți. Realitatea e un mijloc care așteaptă să primească chiar de la tine un sens. Altfel spus, ai atâta realitate cât și când vrei, ai atâta poezie cât și când vrei!
[…] Continuarea, aici. […]