Noi, oamenii, și, dintre toți oamenii, noi, cititorii, avem un cusur: ne plac poveștile. Cu cît sîntem mai copii, cu atît sîntem mai atrași de aventuri, de călătorii, de mistere. Maturitatea cititorului universal înclină spre trama conflictuală. Dar noi, copiii, încă vrem să călătorim la capătul universului. E uimitor cîtă copilărie există în urma noastră, în istoria literaturii universale, de la Marco Polo la Jules Verne. Sau, hăt, de la Ibn Khordadbeh pînă la Marius Chivu. Bucuria descoperirii unor noi tărîmuri, lumi și civilizații rămîne intactă. Însă ar fi o greșeală să mai credem azi că și copiii au rămas neschimbați. Dimpotrivă, copiii din noi sînt tot mai sofisticați, dedați la viciile și facilitățile lumii moderne. Așadar, și cărțile de călătorii (adică de aventuri pe tărîmuri străine) s-au modernizat și ele, adoptă strategii și forme deosebite. Cu același scop: teleportarea cititorului într-o altă lume.
Așa se prezintă și cartea lui Marius Chivu, Trei săptămâni în Atlas*, apărută anul trecut la editura Humanitas. Marius e nu numai un scriitor, dar și un profesor de „scriere creativă”. Prin urmare, cartea lui joacă și pe scena prozastică modernă, îmbinînd tactici și strategii literare sofisticate cu datele concrete. Trebuie spus, de la bun început, că autorul își ia cititorul ca partener de drum, punînd textul la timpul prezent. Astfel încît relatarea pare să se desfășoare concomitent cu actul lecturii. Cum s-ar zice, aterizăm intempestiv în Casablanca, ne întîlnim cu (se putea altfel?) eternul Mustafa, care face oficiile de gazdă. Oaspeții, drumeții sînt sfioși și prudenți. Unde se încheie politețea și unde începe fundamentalismul? Dar Casablanca pînă unde se întinde? Cîți locuitori are? Zece milioane? Nouă? Dar noi unde locuim? La periferie? Ce e aia periferie, de unde începe și unde se termină? E adevărat că aici e cea mai bună cafea? Ne oprim aici să gustăm ceva? Nu. Și nici una, nici două, sîntem la fața locului.
Trei săptămâni… e și o carte cu poze. Fotografiile aparțin autorului și amicului său, al cărui nume rămîne necunoscut, dincolo de inițiala M., pe tot parcursul cărții. Dar nu mai are importanță. Deja sîntem în inima Marocului și descoperim cu încîntare, dincolo de prejudecăți și fotografii, un soi de Românie prerevoluționară și postrevoluționară, concomitent, însă de cult mahomedan. Marius forțează nota și ne aduce în prezent: pe „bulevardul” Afganistan s-au adunat Bucur Obor, Valea Cascadelor și toate tîrgurile Bucureștiului. Aici „se vinde tot ce s-a inventat pe lumea asta”. Hazlie-dramatică e întoarcerea acasă. Personajele habar n-au unde să ajungă. Parcă am fi în cartierul Militari de odinioară, oleacă mai jerpelit, unde toate blocurile, toate străzile seamănă între ele. Așa că eroii noștri nu găsesc, și pace, drumul către locuință. Șoferii de taxi (apropo, aici toate taxiurile sînt Dacii) examinează îndelung o fotografie din telefon. Nimeni nu recunoaște zona. Într-un tîrziu, descoperind în marginea unei fotografii o cafenea, lucrurile se lămuresc. M&M intră în taxi cu încă 5 mușterii și sînt interogați de o femeie grijulie asupra tarifului. Aici, spune autorul, nimic nu poate fi total secret. Trebuie împărtășit. Spre uimirea lor, băieții află istoria completă a unei femei cu trei copii, divorțată și abandonată de un român. Din România? Se miră naivii. Din Franța, se cocoșește femeia (na, că m-am molipsit și eu de timpul prezent). Și? Și nimic. A fugit? A murit. Vor să vadă cei doi domni o înregistrare cu bărbatul respectiv? Că vor, că nu vor, uite-l! Iar cînd, în sfîrșit, ajung acasă, frînți, băieții mai au timp să furnizeze o descriere rapidă a apartamentului. Sunteți atenți? Ați mai văzut asta undeva? Citez: „cincizeci de metri pătrați, un dormitor și două „saloane marocane” cu canapele de jur împrejur, fiecare decorată cu 18 perne-fantezie multicolore în trei mărimi variate, câte o masă mare și două mese mai mici acoperite cu macrameuri, o vază de sticlă cu trandafiri roșii de plastic, o vază enormă de ceramică cu un buchet de crini enormi de plastic…” Parcă sîntem acasă, la 2000 de kilometri distanță, dar străini și complet neajutorați.
șa-i că v-am făcut curioși? Deși, desigur, v-ați prins că personajele noastre vor scăpa cu viață. Dar rămîne un mister cum ajung să își încheie călătoria. Acesta e farmecul cărții. Surpriza, misterul autoironia, sinceritatea și umanitatea ei. Pozele nu sînt, uneori, la fel de surprinzătoare ca povestea, dar punctează aerul, atmosfera și culoarea textului cu acel zbenghi de nuanțe și autentic care însuflețește lectura.
O carte de pus sub pernă, să visezi trei săptămîni în Atlas.
Florin IARU
*Marius Chivu „Trei săptămâni în Atlas” de Marius Chivu, editura Humanitas, carte distinsă cu Premiul Cartea de eseu/ publicistică /memorialistică a anului 2023, premiu oferit de AgențiadeCarte.ro, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii.
