În fiecare noapte emisiunea-concurs Jos masca! de pe TVR Alternativ, ce are ca participanți doisprezece travestiți, îi ține lipiți de ecranele televizoarelor din România pe toți cetățenii țării animați de voyeurism și totodată trezește interesul celor care caută încă o modalitate de a profita de pe urma acestor cetățeni. Iată un prilej perfect pentru a scruta România, pornind de la telespectatorii cei mai simpli și mai naivi și ajungând la președinte sau chiar dincolo de el, la cei care dețin adevărata putere. Este un bun prilej și de a rememora o serie de evenimente-cheie ce au marcat mentalitatea autohtonă, începând de la execuția lui Nicolae Ceaușescu și fenomenul Piața Universității 1990 și până la pandemia de COVID-19 și momentul izbucnirii războiului în Ucraina, toate pe fondul unei corupții generalizate. Astfel, României i se dă jos masca și i se pune în față o oglindă neiertătoare, ce nu o mai lasă să se ascundă sau să fie indiferentă la realitatea din spatele imaginii atât de abil manipulate de mass-media. Satiră și distopie pamfletară despre postcomunism – alături de fresca narativă ce surprinde perioada comunistă Un singur cer deasupra lor și de manifestul poetico-civic Scrisoare către un prieten și înapoi către țară –, Regii gunoaielor este ultimul element al unui triptic prin care Ruxandra Cesereanu și-a propus să înfățișeze cu o luciditate dureroasă România.
„Ce mai înseamnă astăzi a fi patriot? Ce mai înseamnă patriotismul? A-ți iubi țara cu luciditate, nu orbește. A o grădinări rațional, nu pasional și coleric. Pentru mine, patriot este mai cu seamă cel care vede viciile țării sale și încearcă să le corecteze cu scalpelul unui chirurg etic. Ar fi prea simplu ca patriot să fie doar cel care își iubește țara pur și simplu: te naști cu acest simțământ sau nu. Patriotul are nevoie mai ales de rațiune în judecata sa, care să cântărească lucrurile fără inflamare, fără patos. Patriotul știe ce și cât este țara sa; el încearcă să o amelioreze, dacă este cazul. Și, de obicei, este nevoie de așa ceva, așa cum este nevoie de ironie și satiră pentru a sancționa defectele umane. Nu există patrie ori țară perfectă. Patriotul autentic ar trebui să știe acest lucru. Dar există patrii ori țări perfectibile.” (Ruxandra Cesereanu)
Ruxandra CESEREANU este poetă, prozatoare, eseistă. Profesoară la Departamentul de literatură comparată al Facultății de Litere din Cluj, face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, în cadrul căruia susține ateliere de scriere creativă în poezie, proză și scenariu de film. Dintre volumele de poezie și proză ale scriitoarei publicate până acum amintim: Grădina deliciilor (poeme, 1993); Zona vie (poeme, 1993); Cădere deasupra orașului (poeme, 1994); Purgatoriile (proză scurtă, 1997); Oceanul Schizoidian (poeme, 1998, 2006); Tricephalos (roman, 2002, 2019); Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (poeme, 2002, 2016); Kore-Persefona (poeme, 2004); Nașterea dorințelor lichide (proză scurtă, 2007); Coma (poeme, 2008); Angelus (roman, 2010); California (pe Someș) (poeme, 2014, 2015); Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (poem-manifest, 2018, 2019); Sophia România (balade postumane, 2021). Douăsprezece din cărțile sale de poezie și proză au fost traduse în engleză, italiană, maghiară, bulgară, franceză, germană. La Editura Polirom a mai publicat: Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții (2004, 2009); Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste (2005); Nebulon (2005); Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național (coord., 2006); Năravuri românești. Texte de atitudine (2007); Un singur cer deasupra lor (2013, 2015; prima carte de proză realistă a autoarei); Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX (2014); Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX (2016); De la Golania la #rezist. Jurnal civic, 2017-2019 (2020).
Fragment:
Titus Nămoilesc, șeful Direcției de Colectare a Hârtiei și Cartonului (DCHC), îl chemă devreme, pe Pepe Garguian, care era nu doar secretarul lui, ci și șofer, să îl ducă la Azilul protipendadei de altădată, unde se afla Sile Burțan, mentorul de odinioară al lui Nămoilesc. Nu îl mai vizitase de vreun an de zile, iar acum voia să îl consulte în privința investiției în showul Jos masca! și a ramificațiilor deductibile de aici. Știa că Sile, care devenise centenar, e tot lucid, sarcastic de rațional și pragmatic, așa cum fusese întotdeauna. De ziua lui, îi trimisese o telegramă fulger și un buchet uriaș de stânjenei. Sper să nu fi făcut vreun accident cerebral, își zise Nămoilesc, dar de fapt nu ar fi putut să se întâmple așa ceva, căci s-ar fi dus vestea imediat, iar ucenicul de odinioară ar fi aflat de bună seamă.
Sile Burțan fusese un nomenclaturist cunoscut în vremurile alealalte. Cu dinți de cal, cu părul uns cu briantină, în firișoare dat peste cap, cu fața ca o tavă, Burțan făcuse mai întâi carieră la ziarul Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, care a demarat din 1944 o campanie belică împotriva aşa-zişilor „duşmani ai poporului”, aceştia fiind membri ai partidelor istorice, legionari, chiaburi şi moşieri, ofiţeri de carieră, ziarişti, universitari, ingineri, industriaşi şi orice alte categorii care nu aderaseră la noul regim politic impus cu forţa. Nămoilesc își aducea aminte, căci citise o parte din textele de atunci, pe când era licean, iar ceva mai târziu, ca student, chiar le studiase, că Scânteia pedala pe ideea de maşinărie falică violatoare, întrucât repeta obstinat că Partidul Muncitoresc Român se căleşte şi se întăreşte atunci când procedează la arestarea „duşmanilor poporului”, chiar şi atunci când aceştia fac parte din propriile sale rânduri. În varii numere din Scânteia apăruse pe prima pagină, într-un portret hiperbolic, un muncitor vânjos, cu un picamăr uriaş, cu chipul radios, satisfăcut de „violul” colectiv împotriva „duşmanilor poporului”. Pornind-o spre azilul unde se afla Sile Burțan, Nămoilesc se gândea la toate astea și își amintea în valuri. Aşa-zişii „duşmani ai poporului” erau plasați intenționat în sfera imoralităţii infracţionale, fiind numiți „mardeiaşi”, „borfaşi”, „potlogari”, „şnapani”, „jecmănitori”, prin această terminologie variată nou-înscăunații urmărind să justifice punerea după gratii a acestora. Nămoilesc își aducea aminte mai ales de un text din 1946, despre politicienii liberali, țărăniști și social-democrați aduși la judecată. Nu era sigur dacă Sile Burțan scrisese acest text, dar era redactat în stilul său sarcastic, pe care Nămoilesc îl admirase întotdeauna: „Sunt cavalerii unui apocalips provocat cu cinism, metodic, după un plan scelerat, pentru un blid de linte sau un sac de aur. Au incitat la crime, au aplaudat vandalismele, au rânjit la vederea ruinelor, a prăpădului provocat de propria lor explozie de ură şi demenţă. Sunt autorii morali ai dezastrelor pe cari le-au dirijat cu o voluptate neroniană, zi de zi, cu tenacitate diabolică. În jurul lor se desluşesc doar flăcări fluturate spre cerul întunecat, doar crime, doar dâre de sânge care nici o clipă n’au avut răgaz să se închege. Acești oameni (dacă mai pot fi numiți astfel) duhnesc a sânge, infectează aerul şi scârbesc”. Îl chestionase adesea pe mentorul său dacă el scrisese aceste rânduri, dar Burțan fusese de fiecare dată evaziv. Titus dragă, vorbele de odinioară se duc întotdeauna pe apa sâmbetei, ceea ce contează sunt vorbele de acum, fără sentimentalisme și exagerări retorice, deși îmi mențin ideea că aceia care citesc un ziar trebuie întotdeauna păcăliți, îi explicase Burțan, admonestându-l. Când vorbea, Sile Burțan avea buzele uleioase, umezite nefiresc, de parcă ar fi scuipat cu lene. Nămoilesc își amintea cu încăpățânare, rulând parcă un film documentar. Ziariștii din vremea aia râvneau să găsească ipostaze animalice abjecte şi dezgustătoare pentru „duşmanii poporului” declaraţi „şobolani”, „năpârci”, „ploşniţe”. O ultimă categorie era aceea a „limbricilor” şi „lipitorilor”. Printr-o serie de verbe agresive, ziariştii care semnau în Scânteia aţâţau populaţia împotriva „duşmanilor poporului” de toate categoriile, bazându-se pe o ierarhie şi pe nişte trepte ale stigmatizării. Astfel, verbele a ucide şi a extermina erau folosite rar. Într-o primă fază au fost folosite verbele a înfiera, a demasca, a încolţi, a izgoni. Urmau, apoi, verbe care ilustrau durerea fizică, precum a lovi, a izbi şi a smulge, acestea fiind completate, la un nivel fizic şi mai dureros, de a zdrobi şi a strivi. În final, pedepsirea „duşmanilor poporului” era încununată prin verbele a stârpi și a sfărâma, pentru ca ultima fază să fie redată prin a curma, a nimici şi, mai ales, a lichida. Nămoilesc era convins că doar geniul de ziarist al lui Burțan putea inventa așa ceva. Era încă marcat de violența lingvistică de odinioară, dar îl admira enorm pe Burțan, ca făcător de cuvinte și fabricant de discursuri. Chiar dacă mentorul său fusese un om care stimulase condamnări la moarte, inteligența lui era una de excepție, iar Nămoilesc se concentra pe acest lucru. În politică și ideologie nu ai cum să fii serafic, doar porc ghimpos sau rinocer, își zise Nămoilesc, asta e. Pentru a fi justificată ideea de demascare și epurare, „duşmanii poporului” erau consideraţi plini de pecingine și găunoşi. Ah, ce leprozerie excitantă, ar fi comentat Sile Burțan altădată. Adrenalina lucra încă în Nămoilesc. Mă îndrept spre un magistru bătrân, care nu e încă senil, ca și cum aș vrea să smulg de la el un fel de testament. După perioada Scânteia, mentorul său fusese ambasador în America, apoi director al Televiziunii, apoi se pensionase, îi trimisese lui Ceaușescu o scrisoare de protest, îi fusese aplicată formula de arest la domiciliu, apoi venise Rivuluția din decembrie 1989, cum era numită de sceptici, iar Sile Burțan devenise un fel de profet și analist politic. Era și rămăsese un agent dublu, avea atât sprijinul KGB-ului, cât și pe acela al CIA, din câte se zvonea. Nămoilesc fusese uimit de iscusința lui Burțan, mai ales la senectute. Era și rămăsese un crotal spectaculos, care își înghițea prada întreagă. Îi era impregnate în cap mai ales discursurile lui Burțan imediat după 1989. Unul din interviurile faimoase, în care Burțan îi demolase pe români, i-l luase chiar el, Titus, care în proaspăta tranziție era adjunct la un ziar al noului regim pe unde își târșâia ideile.