Donatella DI PIETRANTONIO
Vârsta fragilă
Editura Polirom, 2024, colecția „Biblioteca Polirom”– coordonator Dan Croitoru
Traducere din limba italiană de Mihaela Găneț
Amanda reuşeşte să prindă unul dintre ultimele trenuri înainte să fie declarat lockdownul şi se întoarce în orăşelul de lângă Pescara de unde plecase. Lucia nu trebuie decât să-i arunce o privire pentru a înţelege că ceva s-a stins în fiica ei. La început, la Milano, în ochi îi străluceau luminile oraşului; acum pare că nu vrea decât să dispară, se încuie în camera ei şi abia dacă scoate două vorbe. Tot ce poate face Lucia este s-o apere de lucrurile care ar putea s-o rănească, chiar şi de bunicul ei, captivul regiunii în care trăieşte.
Dar există un secret pe care nu-l pot ascunde de Amanda. Sub Dintele Lupului, pe o bucată de pământ la care jinduiesc dezvoltatorii imobiliari, încă se pot vedea ruinele unui teren de camping unde, cu mulţi ani în urmă, s-a întâmplat ceva teribil. Lucia se afla acolo în acea noapte, o tânără înspăimântată şi confuză la fel ca fiica ei astăzi. Şi tatăl ei era acolo. Şi ciobanii din Apenini, proprietarii terenului de camping, Garda Forestieră, poliţia. Cu toţii erau acolo, mai puţin trei tinere, dintre care două nu mai sunt în viaţă, iar una a fost marcată pentru totdeauna de ce s-a întâmplat. Cu scriitura ei tensionată, vibrantă şi profundă, prin intermediul căreia ne poate face să simţim greutatea unei priviri şi sunetul unei întrebări fără răspuns, Donatella Di Pietrantonio investighează încă o dată brutalitatea şi forţa care se află la temelia oricărei familii.
„Donatella Di Pietrantonio prelucrează ficţional un eveniment real petrecut pe muntele Maiella în anii 1990, care a zguduit regiunea Abruzzo şi întreaga Italie, şi face acest lucru într-o proză captivantă, în pagini care se citesc cu răsuflarea tăiată.” (Raffaella De Santis)
„Scriitoarea se foloseşte, în povestea de faţă, de resurse tot mai rare – şi de aceea cu atât mai necesare – în naraţiunea actuală: pudoare, delicateţe, respect faţă de sentimentele personajelor, răbdarea de-a asculta. Este modul prin care cititorul se poate apropia de o dimensiune ce altfel nu s-ar dezvălui şi poate percepe un zgomot de fond la care, de regulă, suntem surzi – durerea oamenilor obişnuiţi, atât de importantă, despre care nimeni nu ştie nimic.” (La Stampa)
„Donatella Di Pietrantonio reuşeşte încă o dată, într-o manieră extrem de convingătoare, să sondeze sufletele fragile pe care de multe ori trecerea timpului nu le fortifică.” (la Repubblica)
Donatella DI PIETRANTONIO (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia. În 2020 i-a apărut romanul Borgo Sud (Polirom, 2022), finalist la Premiul Strega 2021. Romanul Vârsta fragilă (2023) a fost distins cu Premiul Strega 2024 şi Premiul Strega Giovani 2024.
FRAGMENT
„Tata a organizat o slujbă la biserică, ca în fiecare lună mai de când rămăsese văduv. Cu o săptămână înainte își ia ochelarii și caută într‑o agendă veche numărul lui don Arturo, scris de mâna iute a mamei mele cine știe cu cât timp în urmă. Fixează data și apoi anunță toate rudele apropiate, ale căror numere le știe pe de rost. La urmă, mă sună pe mine.
De data asta slujba e mai importantă, după dezamăgirea de anul trecut. „Amintește‑ți de ea doar cu inima“, l‑a consolat preotul de la distanță. El se simțise jignit, își amintește de ea în fiecare zi fără să fie nevoie să‑i spună cineva.
La telefon îmi vorbește despre grădină, negociem câte răsaduri de roșii să pună, dar el deja a decis că mai bine de două sute, ca de obicei. E provocarea adresată vârstei, bolilor.
— Adu‑o și pe Amanda la biserică, spune la sfârşit.
Și astfel mă mută într‑o clipă de la pământul umed care găzduiește rădăcini și semințe până în punctul meu cel mai dureros.
— Nu știu dacă lucrează joi după‑amiază, îl previn.
— Ce, aia e muncă? întreabă. Se învoiește, pentru bunica ei.
Amanda folosește pretextul pe care îl anticipasem pentru ea, nu are cu cine să facă schimb de tură la bar.
Nu vrea să vină. Nu vrea să defileze pe sub ochii rudelor de care nu‑i pasă. Singura privire care o poate răni este a bunicului, îl va evita.
Încerc să insist într‑un alt moment, când ne încrucișăm în ușa de la baie. Acela e locul în care‑mi pregătesc ambuscadele.
— Nici măcar tu nu crezi în slujbele astea, spune cu o expresie între milă și dispreț.
Tata mă vede coborând singură din maşină şi nu comentează. Discută cu preotul în fața bisericii. E una dintre puținele biserici încă deschise în mediul rural, beton și cărămizi din anii ’70. De fiecare dată îmi dă o senzaţie de respingere.
— Nu știu ce să vă sfătuiesc, don Artu’, nu mă pricep la chestiile astea.
De puțin timp don Arturo cultivă trufe pe un mic teren.
Ne așezăm respectând distanța socială, el şi cu mine în faţă. Se întoarce să vadă cine e prezent și cine nu.
Deasupra altarului regăsesc cele două fresce aproximative cu grupuri de îngeri, cu un Dumnezeu luminos în centru. Mi‑e dor de mirosul de tămâie și mi‑e dor de mama, pe parcursul comemorării sale. Poate ar ști să mă ajute cu Amanda.
Mama a murit cu fiecare zi, lună și an de boala ei. Abilitățile i‑au dispărut una câte una: să gătească pentru douăzeci de oameni când se treiera grâul, să copieze o broderie din revista Mani di Fata, să‑i zâmbească singurei ei nepoate.
— Doamnă, nu vreți să cumpărați un iepure? mă întreba când deja o pierdusem.
În cele din urmă l‑a părăsit și pe tata, a încetat să‑l mai strige. Eu de mult nu mai eram una și aceeaşi persoană pentru ea. Eram de fiecare dată altcineva, de la doamna care cumpără iepurele la hoțul care fură bani din sertarul comodei.
Astăzi ne‑ar privi cu duioșie, soț și fiică, atât de singuri așezați în primul rând, fiecare cu propria durere ferecată în piept. Ne‑ar lua mâinile în mâinile ei ca să ne liniștească. Încerc să‑mi imaginez căldura contactului cu ea.
În predica sa, don Arturo spune câteva cuvinte despre femeia harnică care fusese, mereu lângă soțul ei. Nu știu dacă ea, cu mintea întreagă, ar fi vrut să fie amintită așa. O muncitoare neobosită, repetă preotul, puțin afectat. Se mulțumește cu acest adevăr liniștitor și parțial. Nu știe că mama a trebuit să se îmbolnăvească pentru a se putea odihni. Înainte, soţul ei nu‑i lăsase niciun răgaz, și‑o dorea bărbat la muncile câmpului şi femeie în casă.
Slujba e interminabilă, aşa cum mi se părea când eram copil. Nu particip la corul rugăciunilor, nu îmi fac cruce, nu iau anafură și nu îngenunchez. Cântatul e interzis şi, oricum, niciodată nu mi‑au plăcut cântecele din biserică. Uneori apreciam vocile, dar evlavia plină de adorație nu îmi plăcea. Don Arturo tolerează prezența mea detașată, poate încă mai speră că un cuvânt de‑al său mă va converti. Însă mă ridic şi mă așez lângă ceilalţi. Altă dată dădeam mâna cu vecinii de scaun, acum nu se mai practică acest semn al păcii, doar ne uităm unul la altul. Iniţial nu l‑am văzut în spatele nostru pe vechiul medic de familie. A venit şi el pentru mama. Aș putea să vorbesc cu el despre Amanda, dar nu știu ce să spun despre fiica mea. Poate să‑i zic că nu are chef de nimic.
La Tatăl nostru respir ușurată, în curând o să mergem în pace.
Afară, salutăm fără să atingem rudele și pe câte cineva din vecini, o prietenă a mamei mele așteaptă deoparte ca ceilalți să plece. Nu se poate abţine și mă îmbrățișează. Se cunoșteau de când erau mici, mergeau împreună la școala de maici, învățau să brodeze. Apoi ea s‑a căsătorit cu unul din sat și a avut o viață mai ușoară.
— Cum e Amanda, ce face? întreabă cu acea afecțiune nerăbdătoare să audă despre lucruri măreţe.
— Acum învață de acasă, mint. Și‑a găsit și ceva de muncă, de‑asta nu e cu noi.
— Mi‑o amintesc în brațele bunicii, era bucuria ei.
Rămânem, tata şi cu mine, pe asfaltul negru din fața bisericii, don Arturo închide biserica şi ni se alătură. Fiecare dintre noi vrea să‑i dea cei 30 euro pentru slujbă, tatăl meu are câștig de cauză. Îi dă bancnotele ținându‑le ascunse în pumn ca și cum ar fi fost puțin indecent.
— Ai ținut o predică bună pentru Concetta, recunoaște el, salutandu‑l.
Apoi ne ducem la mașini și îmi spune că pentru formalitatea aia a făcut o programare la notar, în ziua în care e închis cabinetul meu. Nu‑mi lasă nici măcar timp să mă enervez.
— Ai grijă ce faci cu fiica ta. Am trecut pe la barul ăla mai devreme să beau o cafea și nu era acolo.”
