L-am cunoscut pe Bogdan Răileanu în urmă cu un deceniu și, dacă nu aș fi aflat dintr-o relatare a lui de pe Facebook că are 44 de ani, nu aș fi bănuit niciodată ce vârstă reală are. Cred că și-a schimbat foarte puțin înfățișarea, așa că și atunci părea un om matur. Ca să mă lămuresc abia acum, după citirea celui de-al patrulea (ba al cincilea) volum*, că Bogdan al nostru e, în sfârșit, cu adevărat unul. Tânărului prozator de odinioară nu-i suna bine cuvântul maturitate. El voia totul, pe lângă talentul cu care îl înzestrase natura. Voia să dezlege tainele universului, ale vieții și ale morții. Numai deșertul de cenușă lipsea. Întotdeauna cărțile lui au fost ambițioase. Acolo a fost, pentru mine, motivul principal al ezitării. „Totul” e ceva care sună amenințător.
Constat, însă, că Bogdan cel nou, cel care își păstrează toate temele juneții, universul, locurile și personajele are, în sfârșit, un loc solitar/solidar pentru melancolia vârstei. Frazele lui, la fel de elaborate și frumos curgătoare, au o notă muzicală minoră, o armonie a tristeții și a zădărniciei, strecurată peste tot. Uitând să rezolve problemele globale ale omenirii, Răileanu redescoperă umanul de mare finețe. În fiecare propoziție există o pauză minusculă de gândire, ca un cârlig al memoriei, cu care culege din capul cititorului emoții foarte, poate prea personale. Ce deliciu!
Dar să nu vă închipuiți că avem de a face cu un volum întunecat și plicticos, moralizator la modul bătrânicios – care-mi displace profund. O, nu. Dimpotrivă. Personajele lui duduie de viață, dorințe, nerușinări, viclenii, erotism straight ori deviant. Toate încearcă să-și trăiască viața din plin, până și ciufutul singuratic din Ziua cuplurilor înotătoare. Și abia când ajungi la finalul unei povești despre agațamente eșuate, constați că lumea e foarte departe, iar piscina a închis de multă vreme. Și aici, ca în mai toate poveștile, întâlnim această caracteristică fermecătoare, care este twist-ul final. Departe de a fi o găselniță înghesuită prin voința autorului, poanta e cuprinsă și ascunsă în toate elementele prozei. Rândul nevăzut din măruntaiele prozei capătă un înțeles: „…iar viața mea era o bulă mică emanată în acest lichid amniotic uriaș”.
O altă linie de forță (dar o forță delicată, în surdină, însă perfect vizibilă) este umorul. Nu știu cum am putea parcurge altfel proza cu subiect „literar românesc” din „Abatorul literar”. Tot ce se întâmplă în poveste e de un haz nebun: întâmplarea din avion, întâlnirea din Clujul culinar, lectura din club, paznicul cititor, agitația antirasistă și intelectuală de stânga. O poveste despre ipocrizie, malversațiuni, aranjamente și antipatii, relatată pe mai multe voci. Din toate aceste întâmplări în doi, trei peri, transpare, la final, destinul artistului, într-un dressing de gusturi și amărăciune. Nu e deloc greu să înțelegi cum privește Răileanu curentele literare și paraliterare din România. Și, dincolo de mode, care este, până la urmă, înțelesul profund al meseriei de scriitor. „Simțea cum plantele de deasupra lui cresc chiar în acel moment cu un milimetru, în timpul în care își auzea inima cum îi bate în piept ca un răspuns fără putință de a fi înțeles.” E ciudat cum găsește Bogdan un spațiu mic și suficient în proza lui pentru o întrebare existențială, sinceră, curată, fără mofturi.
De râs e și „Variabila Dostoievski”. Dincolo de erotismul conținut al personajului principal, lumea unui bloc de locuințe se desfășoară trepidant și absurd. Și totul este dat peste cap de apariția unei femei enigmatice, frumoase (cum altfel?), care aprinde imaginațiile. Nimic nu sugerează sfârșitul, toate îl fezandează. Iar relația dintre bărbatul (artist) și iubita lui devine clară și fără speranță: „— Idiotul e cu un prinț, prințul Mîșkin. El e idiotul, de fapt, care crede că frumusețea va salva lumea, am spus prin întuneric și am simțit capul Inei care sa retras de pe umărul meu.” Nu știu cum ar putea fi mai bine rezumată relația dintre doi indivizi maturi și vaccinați, prinși în butoiul lockdown-ului și care trebuie să-și ducă viața împreună.
Dar n-aș vrea să epuizez substanța volumului. Atâta vă spun: e cea mai frumoasă carte a lui Bogdan Răileanu. Frumoasă, adică: bine scrisă, mizantroapă, fină, clară și întunecoasă. Pornind de la titlul povestirii, am tras concluzia, alături de autor, că e tare Dostoievski, cum altfel?, dar viața se întinde mult mai departe, până și-n gaură de șarpe.
Florin IARU
„Picioare de lotus” de Bogdan Răileanu, Polirom, 2024
