De douăzeci de ani, Sighişoara, prin Festivalul Intercultural ProEtnica, a devenit cetatea fortificată a dialogului minorităţilor naţionale din România, într-un consens voluntar de afirmare a înţelegerii, dorinţei de a trăi în pace şi de a o promova ca exemplu naţional pe plan mondial, îndeosebi acum, în contextul războaielor şi conflictelor politice care zguduie lumea contemporană.
Anual, la sfârşitul lunii august, albanezi, greci, evrei, armeni, croaţi, sârbi, ruşi lipoveni, ucraineni, germani, maghiari, turci, bulgari, italieni, romi, cehi, slovaci, polonezi ş.a. celebrează împreună, majoritari şi minoritari, ţara în care trăiesc cu seninătatea şi explozia de bucurie a cântecelor şi dansurilor lor tradiţionale, identitare, ce răsună în Piaţa Cetăţii din Sighişoara. Este un eveniment unic, multicolor, datorită costumelor populare fabuloase, unele foarte vechi şi de patrimoniu, cum sunt cele ale bulgarilor, a muzicii şi jocurilor specifice care creează emoţie şi bună dispoziţie spirituală, iar gândul de armonie, de consonanţă şi firesc, sentimentul de prietenie universală pluteşte peste întreaga cetate a Sighişoarei. Suntem în anul 2024, iar Pacea, invocată zilnic din cauza instabilităţilor politice, a terorismului şi destructurărilor, se străduieşte să-şi păstreze valenţele dialogului şi principiilor democratice. Festivalul ProEtnica de la Sighişoara, unul dintre evenimentele interculturale importante din Europa, se încăpăţânează să demonstreze că tradiţiile, democraţia şi multiculturalismul trebuie să fie respectate, conservate şi promovate în tiparele aceloraşi înţelesuri şi valori.
„Considerăm că acest eveniment contribuie în mod concret la consolidarea păcii într-o societate pluralistă și democratică. El este un semnal că popoarele și etniile nu mai acceptă sisteme dictatoriale care promovează teza că un popor este superior altuia, care promovează războaie și genocide drept instrumente legitime pentru îndeplinirea unor vise de hegemonie etnică”, afirma Volker Reiter, preşedintele Festivalului, în august 2022.
O Europă în miniatură
Interculturalitatea şi multiculturalitatea sunt subiecte sensibile pe agendele politice ale multor ţări, de aceea, Uniunea Europeană a impus după 1990, prin încheierea unor tratate internaţionale bilaterale, obligativitatea statelor membre sau aspirante de a asigura şi respecta drepturile comunităţilor etnice aflate pe teritoriul lor. Însă, deşi legea este unitară în cadrul său general, ea este departe de a se manifesta uniform în relaţia grupurilor etnice cu populaţia majoritară. Este deosebit de importantă această lege a protecţiei minorităţilor naţionale pentru că naţiunea trăieşte prin diversitatea sa culturală şi prin aportul pe care grupurile etnice îl aduc la dezvoltarea literaturii, muzicii, arhitecturii, picturii, ştiinţei, societăţii în general. La nivel european, tematica minorităţilor constituie unul dintre cei opt piloni ai unei veritabile orchestre a interculturalităţii, alături de cultură, migraţie, religie, educaţie, locul de muncă, multilingvism şi tineret, aflate în obiectivul politic al fiecărui stat.
Toate minorităţile naţionale, istorice, din România – maghiari, germani, romi, ucraineni, turci, ruşi-lipoveni, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croați, greci, evrei, italieni, polonezi, cehi, albanezi, ruteni, nord-macedoneni (slavi; a nu se confunda cu macedo-românii sau aromânii, populaţie tracă latinizată, romanizată) – au statut egal şi câte un deputat în Camera Deputaţilor, indiferent de numărul de etnici ai minorităţii respective sau de teritoriul pe care-l ocupă. Aceştia, prin organizaţiile în care s-au constituit, beneficiază de buget de la Guvernul României pentru a le fi asigurate drepturile la educaţie în limba maternă, cultură, mass-media, religie. De asemenea, în România trăiesc şi mici comunități de arabi, chinezi, africani, vietnamezi, indieni, pakistanezi etc., fără a avea statut de minoritate naţională. Astfel, România este o Europă în miniatură. „Toţi egali, toţi diferiţi” este deviza Consiliului Europei, slogan fundamental al convieţuirii într-o lume paşnică. Însă, multiculturalitatea nu înseamnă numai „Take, Ianke şi Cadîr” ori jocuri şi cântece exprimate ţininându-ne de mână, ci şi afirmarea persuasivă a identităţii etnice, revoltă, rasism, xenofobie ori evenimente nefericite care se petrec aleatoriu, lângă noi.
Zeii s-au amestecat
Unitate şi diversitate la un loc, dialog, aceasta este multiculturalitatea, un amestec de influenţe lingvistice, artistice, religioase, provenite din culturi diferite, care ne construiesc aşa cum suntem. Între toate problemele ridicate de multiculturalitate, cea mai acută este religia. Pentru că nu mai este nicio îndoială, epoca aceasta începe să semene foarte mult cu aceea a sfârşitului Imperiului Roman, când zeii s-au amestecat, iar romanii s-au pierdut în mulţimea de zei împrumutaţi de la popoarele cucerite. Astăzi se întâmplă un proces asemănător, de amestec al raselor şi etniilor, care duce la un fenomen halucinant, cum este cazul Londrei, unde 50% din populația sa nu este de origine engleză, iar în suburbiile Parisului nu mai recunoşti fabulosul Paris. Istoria se repetă, este de părere poeta Ana Blandiana care subliniază: „Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma”.
O întâmplare aberantă, petrecută cu ceva vreme în urmă, în Italia, când statuile romane au fost ascunse sub paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, spune multe despre instabilitatea în care se află valorile europene. Toate aceste exemple demonstrează că termenul în cauză nu este atât de rotund şi pozitiv ca propaganda sa, că semanticile lui ca şi formele de manifestare ne interesează pe toţi. Este un argument în favoarea folosirii în continuare a acestui cuvânt, multiculturalitate, iar perturbările în relaţiile interetnice se întâmplă cel mai adesea doar din simpla necunoaştere a „celuilalt”. Să nu uităm, totuşi, termenul se referă, în egală măsură, şi la pluralitatea grupurilor culturale distincte care încearcă să-şi dobândească recunoaşterea: indigeni, mişcări feministe, minorităţi sexuale, religioase etc. Ca urmare, nu se pune problema existenţei multiculturalităţii (care include şi dialogul interetnic, subliniem), ci cum acţionăm pentru ca ea să existe constructiv. Însă, teoreticienii care analizează asemenea fenomene consideră că, în viitor, în Europa, dezbaterile cu privire la multiculturalitate vor fi surclasate de acelea care vor pune în prim-plan interculturalitatea, ceea ce înseamnă un alt unghi de abordare a acestor noi paradigme socio-culturale şi politice. În concluzie, spun ei, interculturalitatea va fi un proces si nu un scop în sine, iar adevărul va fi cel care va sta la temelia acestei perspective. „Adevărul ne va face liberi“, este una din cele mai vechi făgăduinţe mesianice, propovăduită de Evanghelistul Ioan în Noul Testament. Ca urmare, nu există nicio îndoială că omenirea de azi este în criză, implicit termenul multiculturalitate, criză care ne obligă să ne gândim la propria noastră definiţie culturală, moştenire istorică şi identitate.
Dar, fiind o ediţie festivă, aniversară, nu mai analizăm ce e bine şi ce nu în acest context, ci vrem să menţionăm că modelul românesc al protecţiei minorităţilor naţionale funcţionează încă benefic, în tiparele legii europene la care a aderat, fără să ridice probleme majore ale afirmării identităţilor entice. De aceea, apreciaţi Festivalul Intercultural ProEtnica şi bucuraţi-vă de Unitate în diversitate.
Maria Dobrescu
