„Din lacrimi, inocența”
Într-un univers în care copiii sunt flori de ciulin, poemul în proză sau în versuri devine dureros și „pansativ”. Maria Postu ne livrează o stare de pelerinaj interior, dar și esențe existențiale rare. Uneori, în rochia pe care o poartă – cea a umilinței mai degrabă decât a umanității – poeta știe că aceasta este de culoare roșie.
Ea insinuează morțile politice anunțate în propria țară. Ceea ce rezistă este călătoria în care autoarea își poartă geanta plină de suferințele trăite. Dar dinspre existență, pendulând între conjugare și conjurație, din copilărie și până în prezent, această întâlnire cu tot ce-a asimilat, prin scriitura ei dezlănțuită și puternică proliferează sau se estompează într-un discurs liric infuzat de dulce și amar , speranță și eșec, în egală măsură. Pe scurt, în jur lumea continuă să fie vie, dar pentru copiii florii de ciulin, zorile rămân uneori mai mult inerte decât vii.
O astfel de alternanță între povești adiacente și reflecții profunde, îmbină biograficul cu reverberații lirice tulburătoare. Maria Postu caută să micșoreze întunericul matern originar, de la care mai percepe ceea ce ea numește „fața ascunsă a povestitorului”, dar care o face să trăiască , până la extrapolarea unei forme cosmice visate, chiar dacă, aici, „trandafirul înlocuiește luna”. Ea știe că universul se anunță crepuscular.
Astfel de viziuni rămân impresionante pentru o femeie care refuză să aparțină umbrelor, chiar dacă cuvintele ei și carnea mulțimilor invadatoare au fost zdrobite într-o nouă formă de „Metropolis” și de paraziții săi. Maria Postu a înțeles-o treptat, mai întâi în semi conștiința copilăriei și apoi în trezirea pe care a sublimat-o inefabil.
În acest volum, totul aspiră spre verticalitate. Unui ex nihilo îi răspunde prezența fecundă și rebelă pe care a trebuit mai întâi să o accepte și să coexiste. Autoarea a trebuit să lupte, uneori teribil, așa cum se vede în poeme cu evocări uluind prin perfecțiunea tehnică. Ea dezvăluie fără pudoare haosul unei lumi carnivore. Femeia care s-a simțit rușinată, aproape „înstrăinată”, de pericole, descrie ceea ce a trăit și cine a devenit.
Oricine o citește este surprins de tragicul și deschiderea sa. Fără îndoială, un amestec de imaginar și de experiență reală. Ea conferă o originalitate derutantă și strălucitoare, prin grația acuității vizuale și narative (dar poetice) a limbajului impregnat de nostalgie. Mai puțin dezlănțuit decât lucid pentru a se maturiza, acest „manifest pentru inocență” este distilat și insuflat. Totul începe în copilărie și se sublimează într-un registru al incantației, în care lirismul refuză prosopopeea pentru a expune tragismul a ceea ce a fost și a ceea ce se metamorfozează din noaptea lumii în lumina ființei.”
Jean-Paul Gavard-Perret
Maria Postu, Les enfants de la fleur de chardon, Traduction du roumain par Oana Calen & Amalia Achard, Éditions Constellations, Brive-la-Gaillarde, avril 2024, 85 p. — 14,00 €.
