Radu Vancu a câștigat Premiul Cartea de poezie a anului 2023 pentru „Kaddish”, volum apărut la Casa de editură Max Blecher, premiu acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2023.
”Kaddish este o pledoarie pentru memorie ca formă de conservare, pentru rememorare ca aducere în prezent și, mai ales, pentru dragostea care nu cade niciodată (pentru a relua celebra formulare din epistola paulină). Dragostea pentru ființa care te întregește atât în timpul vieții, dar și după moarte. Eroina absolută aici este Fanni Gyarmati, soția lui Radnóti Miklós, cea care îl recuperează din groapa comună în care fusese aruncat și salvează carnetul cu versuri deja îmbibate de corpul și de sângele acestuia, cea care îl păstrează, de fapt, viu. Ea e varianta feminină a lui Laur, personajul din romanul omonim al lui Vodolazkin, cel care trece printr-o suită de avataruri cu nume diferite – Arseni-Ustin-Ambrozie-Laur, dar o poartă în el, de-a lungul întregii existențe, pe iubita lui, Ustina. Fanni Gyarmati îl poartă pe Radnóti Miklós, devine vocea lui și îl dă mai departe. Dacă Paul Ludwig Landsberg considera că moartea este o prezență absentă, care crește în noi pe nesimțite, la Radu Vancu, mortul este un absent prezent. Unul mutat definitiv într-un corp de cuvinte. Iar literatura, singura modalitate viabilă de a debloca toată lumina din noi și de a păstra ceea ce gropile comune ale istoriei încearcă să distrugă pentru totdeauna.
Poezia devine o rugăciune pentru morți (titlul volumului o mărturisește), dar și un fel de a coborî după ei în adânc, pentru a-i așeza definitiv în lumină. Un soi de descensus ad Inferos, în care poetul cartografiază atent lumea de dincolo, pentru a o înțelege și mai bine pe cea în care (încă) trăim.”, a spus Cristina Bogdan la Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2023.
În cadrul campaniei de promovare a laureaților Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2023, un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii, Dan Mircea Cipariu și Tudor Voicu au dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu Radu Vancu.
Dan Mircea Cipariu: -Viața trăită și viața visată sunt ingredientele dintotdeauna ale literaturii. Pentru proiectul tău literar, „Kaddish”, pe care dintre aceste două ingrediente ai pariat mai mult? Cum ai (re)trăit biografia și poezia lui Radnóti Miklós?
Radu Vancu: -„Oroarea, oroarea”. Cuvintele lui Joseph Conrad îmi vin în minte de fiecare dată când citesc știrile – deci zilnic. Încât, în acea zi când am citit pentru prima dată despre ororile din Bucea, mi-a revenit în minte povestea cutremurătoare a lui Miklós Radnóti: fiind de origine evreiască, marele poet maghiar a fost ucis în noiembrie 1944 și aruncat într-un mormânt comun, undeva lângă orășelul Abda. În iunie 1946, soția lui Fanni Gyarmati l-a găsit acolo, l-a deshumat și a găsit în buzunar un caiet cu poezii: jumătate dintre ele scrisori de dragoste pentru ea, cealaltă jumătate poezii descriind viața de zi cu zi în acel infern. Dragostea lui Fanni a făcut literatura să se întoarcă din mormânt; a făcut literatura literalmente mai puternică decât moartea. Literatura lui Radnóti e dovada că barbaria nu va avea niciodată ultimul cuvânt.
Tudor Voicu: -„Kaddish” e, probabil, unul din cele mai apreciate volume de poezii din ultimii ani și, deși este o „cărticică”, așa cum și tu ai spus în cadrul Galei Tinerilor Scriitori/Cartea de poezie a anului 2023, este totuși un proiect unic, extrem de sensibil. Ce urme a lăsat în structura ta interioară scrierea acestui volum?
Radu Vancu: -Știu și eu? Dacă las deoparte romanul Transparența, volumul ăsta de poezie e cea mai ambițioasă încercare a mea de a ieși din propria biografie. Mi-am scris cărțile dinainte cu biografemele mele, atâtea câte sunt. În Kaddish, biografia mea încă există, desigur – însă ea lasă prim-planul biografiei lui Radnóti, cutremurătoare & edificatoare ca atât de puțin altele. A fost o încercare de a rescrie Frânghia înflorită – însă nu în vis, ci în realitate; și nu din lumea de deasupra, ci de pe fundul gropii comune; și amplificând micile mele biografeme cu biografia publică a marelui poet maghiar evreu. Cred că a fost cel mai amplu exercițiu de empatie al meu de până acum; și probabil de asta lumea a răspuns cu neașteptat de multă căldură față de această cărticică.
Dan Mircea Cipariu: -În vremuri tulburi cum sunt cele pe care le trăim, literatura este tot mai mult o artă de a (re)învia și de a trezi lumi și geografii spirituale pe cale de dispariție. Ce sens dai artei tale poetice?
Radu Vancu: -Povestea lui Radnóti mi-a venit și în minte când am aflat de asasinarea scriitorului ucrainean Volodimir Vakulenko de către trupele ruse, cândva între martie și mai 2022, într-un sat de lângă Izium. Vakulenko i-a spus tatălui său că ține un jurnal al acelor vremuri infernale – pe care îl va îngropa în grădină dacă simte că viața lui este în pericol. După ce Vakulenko a fost ucis și satul a fost recucerit de forțele ucrainene, tatăl lui Vakulenko și scriitoarea Victoria Amelina au săpat grădina, au găsit jurnalul și l-au publicat. Este exact aceeași poveste: literatura se întoarce din mormânt – și nu permite ca barbaria să aibă ultimul cuvânt.
Un an mai târziu, în iulie 2023, Victoria Amelina a fost la rândul ei ucisă de o bombă rusească în timp ce se afla într-o pizzerie din Kramatorsk, împreună cu alți scriitori și jurnaliști. Opera ei extraordinară e, din nou, dovada că barbaria nu va avea niciodată ultimul cuvânt.
E singura artă poetică în care mai cred azi: cea a artei împotriva barbariei. A frumuseții împotriva ororii. Alt sens mai bun și mai adevărat nu-i găsesc.
Tudor Voicu: -”Chiar dacă istoria e o oroare, bunătatea există – & frumusețea e urma trecerii ei prin lume”, scrii în ”Kaddish”. Cum vezi literatura română de azi și câte șanse mai are să lase urme ale frumuseții în lumea asta care se distanțează de bunătate pe zi ce trece?
Radu Vancu: -Nu pot vorbi decât în nume propriu, evident; dar, ca scriitor român, încerc să folosesc cuvintele astfel încât ele să nu mai poată construi moarte sau ideologii de exterminare. Ci, dimpotrivă, să stea mărturie împotriva barbariei.
Fiindcă acum știm din nou ceea ce, vreme de aproape opt decenii, am uitat: acolo unde cuvintele eșuează, istoria eșuează. Și devine din nou oroare. Trebuie așadar să construim o Europă în care cuvintele nu abandonează omul. Nu din nou. Altfel, tot ce a reprezentat vreodată literatura, tot ceea ce au reprezentat artele – a fost pur și simplu o minciună.
Singura Europă care nu-i o civilizație moartă e asta: o Europă în care cuvintele nu abandonează omul.
Dan Mircea Cipariu: -Poetica morții (”moartea dulce”, ”moartea pasiunii & artei”, ”moartea-i muncă”, ”moartea e lagăr de muncă”, ”moartea la capătul orgasmelor ei”, ”moartea nu există” ) aduce cu ea, în ”Kaddish”, imagini răscolitoare. Oare de ce în poezia română contemporană și în poezia ta moartea e mai vie, mai prezentă, în a exprima (i)realitatea și mai mult ca prezentul?
Radu Vancu: -Cred că știm amândoi răspunsul, Dan: poezia e o reacție la real; când realul e atât de permeat de moarte, poezia nu poate arăta altfel. După ce aripa morții a treacut peste realitatea ta imediată, umbra ei rămâne permanent acolo; Beda Allemann, îngrijitorul ediției în cinci volume a operei lui Paul Celan la Suhrkamp, a spus-o net: orice poem al lui Celan are ca intertext Holocaustul. Nu se poate altfel. Poezia română, la rândul ei, are azi ca intertext moartea. Nu pentru a o celebra, cum nici Celan nu o celebra – ci dimpotrivă: ca o reacție la ea, ca un anticorp al morții, pe cât de naiv, pe atât de eficient.
Tudor Voicu: –Mulți scriitori au anumite obiceiuri care le configurează ”laboratorul” literar. Cum arată culisele tale literare, cum și când scrii? Se delimitează poetul de profesorul, prozatorul sau eseistul Radu Vancu atunci când scrie?
Radu Vancu: -Scriu, din păcate, oricum și oricând. Nu sunt un personaj interesant din punctul ăsta de vedere. Nici din punctul ăsta de vedere, vreau să spun. Scriu acasă, sau la facultate, sau la redacție, sau în cafenele (Starbucks sau Lumos, mai ales), sau în cofetării, sau în aeroporturi, sau în hotel. Îmi iese ușor deconectarea de la real: în câteva secunde citesc fraza anterioară (dacă e vorba de scrisul la roman), sau închid ochiul din afară, dacă scriu la poezie, și încep să tastez. N-am nici un fel de obicei interesant, nici un truc de mărturisit, nici un tabiet care ar putea face lucrurile mai ușoare. Fiindcă nu sunt ușoare, cum ar putea să pară din această ușurință a deconectării. Scriu ușor – și, în același timp, scriu greu. Știți cum se spune: computerul e cu atât mai bun cu cât folosește mai puțin din creierul lui pentru operațiile curente. Când scriu literatură, folosesc tot ce s-a adunat prin creierul și prin inima mea. Procesoarele lor sunt supraîncărcate, coolerul lor nu mai merge, mă încing & obosesc. Cu cât te pui mai ușor în situația de a scrie, cu atât am impresia că te obosești mai repede & mai tare. E greu, așadar, cel puțin pentru mine. Și e minunat.
