Maria Martelli a primit Premiul Tânărul poet al anului 2023, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2023, pentru volumul ”Cea mai norocoasă ființă”, editura frACTalia.
”O carte care reușește să anihileze ruptura dintre uman și non-uman, dintre ființele care aparțin unor regimuri ontologice diferite, pe care societatea le-a configurat, în mod eronat, în perechi opozitive, stabilind raporturi de forță și de dominație între ele. O pledoarie pentru o spiritualitate non-duală, pentru regăsirea într-un spațiu comun al recunoștinței față de tot ceea ce înseamnă întregul existențial, cu fețele și fațetele lui. Un volum țesut din cuvinte limpezi și ziditoare, care dinamitează ideea capitalistă a norocului înțeles ca o condiție individuală și individualistă, plasându-l într-un context comunitar antispeciist, cu accente feministe. Norocul nu mai este un dat sau o realitate închisă în sine însăși, supusă unor instanțe de dincolo de lumea aceasta, ci devine o posibilitate de acțiune și, implicit, de eliberare din chingile unui univers organizat, îndeobște și profund nedrept, ierarhic.
Propunerea autoarei este să privim printr-o altă ferestruică ideea de noroc, să o luminăm diferit. Norocul ca formă de libertate, de eliberare, de descătușare dintr-o sumă de constrângeri și de convingeri care dau naștere altor constrângeri. Norocul ca bucurie împărțită și împărtășită (versuri precum Norocul e ceva ciudat, dar poate fi multiplicat sau Norocul? Norocul e de împărțit, întrupat, multiplicat atestă această viziune asupra realității pe care o putem construi pe alte temelii), ca respirație firească lângă o altă respirație, care nu se exclud, ci se întâlnesc fericit. Norocul de a conștientiza darul unor lucruri simple și esențiale – de pildă, acela de a trăi în proximitatea unui cireș. O carte ca un semn de recunoștință și ca o încercare de a da glas celor care-l au (ființele non-umane), dar rămâne imposibil de auzit pentru cei mai mulți dintre noi.”, a spus Cristina Bogdan în cadrul Galei.
În cadrul campaniei de promovare a laureaților Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2023, un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii, Dan Mircea Cipariu și Tudor Voicu au dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu Maria Martelli.
Dan Mircea Cipariu: -Poemele tale fac apel la o imagine și la o poetică a corpului (”corpul pe care-l iubești”, ”corpul curat”, ”corpul negru pe un fundal verde trifoi”, „o alegere asupra corpurilor altora”, ”corpuri plesnind de energie”, ”încep cu frica în corp”), un adevărat circuit textual de metamorfozarea a corpurilor în natură. De ce și de unde această prevalență pentru corp, într-o lume în care de cele mai multe ori corpul este despărțit sau descătușat de suflet?
Maria Martelli: -Corpul nu este doar un înveliș, ci este chiar ceea ce suntem. Ca feministă postumanistă, este important pentru mine să gândesc și să scriu cu corpul, în măsura în care pot. Obișnuiam să trăiesc foarte mult în separarea dintre minte și corp, sau dacă am vrea să-i zicem așa, suflet și trup. Puneam mintea deasupra corpului, dându-i mai multă importanță, ca și cum ar putea fi separate. Cu timpul, mi-am dat seama că această separare nu e posibilă, decât discursiv. Citind teorie antispeciistă și discutând cu alte persoane, am realizat cât de mult acest tip de categorisiri binare și ierarhice ajută la susținerea statu-quo-ului. Mă refer, de exemplu, la trup/suflet, femeie/bărbat, animal/om, și așa mai departe, la felul în care una e clădită pe (și se defineste prin) superioritate față de cealaltă. Atunci, scriu despre corp pentru că sunt corp, și corpul e un punct de întâlnire și o caracteristică comună cu celelalte animale.
În volumul meu, corpurile sunt umane și non-umane, fără dubiu. Spre deosebire de suflete și minți, despre care se crede cel mai des că ar fi doar umane. Despre suflete nu vorbesc, dar mințile sunt o trăsătură care apare fiindcă suntem animale, nu în ciuda faptului. Animalele răspund mediului în care trăiesc în multiple moduri, inclusiv creative. Un exemplu cunoscut sunt păsările paradis, a căror dansuri fantastice de împerechere se transmit și se îmbunătățesc de la o generație la alta. În cazul lor, femelele par a fi „criticii de artă” care decid ce înseamnă frumosul și ce merită să supraviețuiască timpului. Exemple mai puțin cunoscute sunt cele de rezistență ale animalelor din ferme și laboratoare, dintre care multe au găsit moduri ingenioase de a evada.
Tudor Voicu: -Când dispare tristețea, apare dragostea pentru o lume în continuă prăbușire, așa cum am reținut din poemul ”Rețetă cu tristețe adunată”. Ce sens dai poeziei tale într-o lume în continuă prăbușire? Cum și cu ce putem trece dincolo cuștile nesfârșite ale (i)realității?
Maria Martelli: -Poezia mea, deseori, e amintire pentru momentele de soare și blândețe; e, sper eu, un fel de cântec lin, șoptit, ce-ți amintește că există frumusețe, că ea e aici, acum, alături de ceilalți, chiar dacă stă să scape, că trebuie să o vedem, să o recunoaștem, fiindcă are o fragilitate incredibilă. În ultimii ani a devenit imposibil să ignorăm cumularea crizelor capitalismului și felul în care se insinuează în orice colț al vieții. Procese marcante pentru mine au fost marile proteste climatice din 2019 încoace, criza de sănătate publică adusă de COVID-19, războiul Rusiei asupra Ucrainei și genocidul Israelului asupra Palestinei. Toate acestea marchează sfârșitul unei idei despre un viitor mai bun decât prezentul. Cel puțin, dacă lucrurile continuă ca până acum. Uneori pare că poezia nu poate face nimic, alteori e însă una dintre puținele unelte pentru supraviețuire. Mă gândesc la poeții și poetele Palestiniene, a căror voce se face tot mai auzită. La Refaat Alareer, care a fost vizat și ucis de o rachetă aeriană în Decembrie. Poemul lui „Dacă e să mor” a fost tradus în zeci de limbi și citit de multe persoane de pe întreg globul, în semn de solidaritate cu Palestina, sub hashtag-ul #ReadForRefaat, chiar săptămâna asta. L-am tradus și noi cu Cenaclul X aici, iar cu just wondering… l-am citit în engleză aici.
Îmi place să cred că poezia mea stă alături de alte poeme care cheamă la recunoștință și la luptă pentru viața pe această planetă.
Dan Mircea Cipariu:-Debutul tău cu ”cea mai norocoasă ființă” (frActalia, 2023) are un declic biografic? Ca să parafrazez un vers de-al tău: cum începe ”întreaga poveste” a proiectului tău literar și editorial? Cât de mult te ajută ori te inhibă în promovarea cărții tale apartenența la un grup literar progresist?
Maria Martelli: -Am început să scriu la volum din grădina despre care scriu. De fapt, nu știam că scriu la un volum, doar scriam, apreciam cireșul, vișinul, firele de iarbă și scriam despre asta, iubeam să văd cățeii cum cresc și scriam despre asta; îmi era frică sau anxietate și scriam despre și împotriva acestor stări. De altfel, eu scriu de când eram mică, dar tot ce e în volum a fost scris în ultimii 3, maxim 4 ani. Lucrurile ar fi arătat cu totul altfel dacă eram altundeva, în altă perioadă a vieții. Sigur, asta e un lucru banal, dar totuși vreau să-l subliniez. Scrisul are multe funcții, dar când scrii ceva, acel lucru e al tău și e valoros pentru că e al tău. Știu că mă întrebam despre sensul publicării, pentru că despre cel al scrisului (de poezie, cel puțin), nu aveam dubii. Îmi amintesc că am întrebat ceva în direcția asta la o întâlnire a Cenaclului X și Medeea Iancu a spus că „ce ai scris merită să fie auzit pentru că e vocea ta, iar tu, ca persoană, meriți să fii auzită”. Sau poate a spus altceva, dar eu asta am auzit. Am întrebat-o recent și a spus că da, este important „să dai voce unor experiențe considerate deseori că fiind lipsite de substanță”. Ajută mult să ți se spună astfel de lucruri de la scriitoare pe care le admiri.
Rețelele de scriitură feministă și queer m-au ajutat enorm, au făcut posibil ca eu să cred că există oameni care ar vrea să citească ceea ce scriu, din poziția de pe care scriu. Munca celor de la Literatură și Feminism și de la editura frACTalia, de exemplu, se desfășoară pe mai multă paliere: publică și literatură, și critică, și teorie, deschizând drumuri prin toate, infuzând idei radicale. Iar la Cenaclul X, dincolo de întâlnirile noastre interne în care ne sprijinim scrisul, am publicat și trei antologii, dintre care două se găsesc online (aici și aici). În concluzie, cartea mea există printre aceste cărți, în conversație cu ele.
Tudor Voicu: -Natura, în special Natura Umană, traversează ca un trăgător de elită prin spaimele și interioritățile vocilor poetice din cartea ta. Cum te (re)găsești identitar și poetic în constructul numit Natură, în special Natura Umană?
Maria Martelli: -Natura umană e un construct extrem de interesant și de periculos. Cei care au încercat să definească umanitatea au făcut-o deseori după propriul chip, lăsând în afară pe cei care nu se încadrau. S-a scris enorm pe tema asta – și eu am scris din perspectivă postumanistă și antispeciistă cu just wondering… în acest video-eseu, unde am încercat să deconstruim ideea de unicitate a Omului, demonstrând felul în care e nocivă pentru conviețuire și construind punți între mișcările pentru animale și alte mișcări sociale.
A se înțelege pe sine ca parte din natură e un proces, cred, pentru persoanele crescute în spațiul vestic și/sau urban. În plus, e foarte greu să știm ce e natura – orice definiție e doar o modalitate de a gândi, până la urmă, niciuna nu surprinde în întregime realitatea. Dar Natura Umană e un film documentar foarte bun, îl recomand.
Dan Mircea Cipariu: -Îmi place tare mult că legi substanțele vegetale de energiile vitale. Când aproape totul de lângă noi este plastic, surogat sau inteligență artificială, apelul la vegetalul ecofeminist poate fi un altfel de drum de (re)stabilire interioară. Cum te descurci, însă, cu gândirea devoratoare a celor care fac prozelitism vegan sau, în general, orice tip de prozelitism?
Maria Martelli: -Gândire devoratoare pe care am întâlnit-o, și o întâlnim în fiecare zi, e cea a capitalismului antropocentric, care distruge habitate și defrișează fără oprire, poluând comunități (umane și non-umane) și ducând specii la extincție. Toate astea, printre alte motive, se întâmplă cu scopul de a face spațiu pentru producția de hrană furajeră pentru milioanele de animale închise în abatoare, ce urmează a fi ucise, ei bine, pentru a fi împachetate în plastic și aduse pe rafturile magazinelor.
În ciuda acestor lucruri, veganismul e genul de discurs/practică ce „strică buna-dispoziție”, așa cum am mai vorbit noi la Comunitatea Vegană Queer, preluând sintagma de „feminist killjoy” de la Sara Ahmed. A practica veganismul înseamnă a te opune exploatării animalelor, pe cât posibil și practicabil. Ar fi foarte greu de creat o doctrină despre asta, fiindcă este mai degrabă un proces. Când începi să te gândești serios la antispeciism, îți dai seama că violențele împotriva animalelor sunt pătrunzătoare și atotcuprinzătoare. Dacă lectura acestui interviu durează 15 minute, să zicem, atunci aproximativ 250,000 de găini au fost omorâte, doar în SUA, în acest timp. Asta e o mică, parțială schiță despre ce se întâmplă global.
Tudor Voicu: -Poți intui ce pregătește anul 2024 pentru Maria Martelli în plan literar și, de ce nu, biografic?
Maria Martelli: -Sunt genul de persoană care face o grămadă de liste, deci pot spune ce pregătesc pentru 2024, deși listele sunt flexibile, mai mult un ghid decât un goal. În plan literar, sper să-mi adun timpul să lucrez mai serios la o colecție de povestiri scurte de ficțiune speculativă, și apoi la finisarea (posibilă) a unui roman pentru copii pe care l-am început în primăvara anului trecut.
Mi-a plăcut mult munca de editare pe care am făcut-o în 2023 și aș vrea să mai coordonez o antologie cândva, preferabil împreună cu alte persoane, fiindcă mi se pare un proces mult mai plăcut așa, iar la final cartea/zina arată mult mai bine. Anul trecut am lucrat la o cărticică de poeme despre muncă cu Cenaclul X, la intermedierea unui dialog antispeciist despre câinii străzilor și la două zine activiste, dar ce mi-a deschis „apetitul” pentru coordonare de antologii a fost munca colectivă de la „Luminișuri. Antologie de literatură queer ecologică” de Cenaclul X, apărută în 2022, editată alături de Nóra Ugron, Corina Preda și Ceza Bularca.
Vreau să citesc mai divers și să continui să scriu două-trei gânduri, măcar, despre fiecare carte. Am început și eu challenge-ul acela de a citi câte o carte din fiecare țară și, deși e mult prea puțin, e în același timp și prea mult: va dura vreo 7 ani, fiindcă nu pot citi doar de pe lista asta. Cam ăsta e planul, dar de când a început anul citesc doar ficțiune speculativă și poezie, în mare parte, din SUA. Deci, planurile, știți cum sunt.
